Mihai Octavian Ioana – dramaturgul

Mihai Octavian Ioana este, prin definiție și prin devenire, poet. A publicat, de-a lungul anilor, patru volume de versuri, fiind de asemenea prezent cu texte reprezentative în volumele colective „Zona Poeți și prozatori timișoreni, din anii 80 și 90”, Editura Marineasa, Timișoara, 1997, precum și „Cuprins sau Un fel de imperiu. Antologie de poezie a Cenaclului Pavel Dan”, Editura Brumar, Timișoara, 2014.
Există, iată, momente în care un scriitor consacrat deja într-un gen li-terar se poate reinventa abordând, la maturitate, un alt gen, cel dramatic în acest caz. Nu pot să nu mă gândesc, în contextul de față, la celebra afirmație pe care o făcea odinioară Eugen Simion cu privire la Marin Sorescu – dramaturgul: „Când un poet scrie teatru, piesele sale nu pot fi altceva decât niște metafore dezvoltate.” Volumul intitulat simplu, în linie tradițională, Teatru (Editura Autograf MJM, Craiova, 2019) aduce în fața cititorilor două piese dramatice, respectiv Blana leopardului (nominalizată, în mai 2015, la concursul UNI-TER, secțiunea „Cea mai bună piesă românească a anului”) și drama istorică „Radu al II-lea” (scrisă în 2017, potrivit spuselor autorului).
Fără îndoială, dintre cele două texte dramatice, cel nominalizat, respectiv Blana leopardului, atrage în mod deosebit atenția noastră. De la titlu, temă, subiect și personaje până la semnificațiile pe care le generează. Structura formală respectă, în linii mari, regulile tradiționale, cu mențiunea că autorul a păstrat doar actele, fără subdiviziunile aferente, respectiv scenele.
„Față în față cu istoria”, după „o gestație prelungită”, drama „Blana leopardului” propune o temă, un subiect și un personaj mereu de actualitate, indiferent de spațiul geogra-fic: jocul neloial al Puterii, războaiele teritoriale, intelectualul idealist și patriot, victimele colaterale. Și dragostea, posibila salvare prin iubire, firește. Deco-rul e minimal: barul Corso Cafe, o terasă, un radio de la care se aud permanent știri despre confruntările violente dintre câteva facțiuni-state aflate într-un prelungit conflict: unglavii, pocenii, uvarizii (denumiri simbolice). Pe fondul acestor transmisiuni radiofonice evoluează persoanjele Augustus (traducător), Claudia (chelneriță, mamă a două fete), Bidon (un vagabond inteligent), tatăl Claudiei, fetele acesteia și 2-3 personaje episodice. Relația care se înfiripă între Augustus și Claudia funcționează temporar, acțiunea trenează în favoarea discuțiilor pe marginea conflictelor armate, a jocurilor politice, a vieții de zi cu zi, în care te aliezi sau te desparți în funcție de conjunctură etc. Dacă într-o familie membrii acesteia nu se înțeleg întotdeauna, la scară mare confruntările capătă alte valențe, cu grave consecințe adesea. Bunicul sintetizează astfel situația, oferindu-ni-se inclusiv explicația titlului metaforic al piesei: „Au
încercat să-i departă, să-i facă țări separate, dar nu se poate pur și simplu. Aici este o localitate de unglavi, dincolo una de uvarizi sau de poceni. Harta lor e ca blana leopardului. Pată albă lângă pată neagră. Ori trăiesc în bună înțelegere, ori se țin numai de harță”.
Pentru convingerile lui, dar mai cu seamă ca țap ispășitor, protagonistul este arestat, face închisoare politică și relațiile sale au de suferit. De fapt, Augustus e un inocent, intelectualul-victimă: a tradus din franceză textele unor scriitori socotiți dușmani ai regimului, stârnind astfel un scandal diplomatic între guvernele celor trei țări. Orice justificare ar aduce, ea se întoarce fatalmente împotriva sa. Drama lui e drama unui insular: statele se înțeleg vremelnic, încheie tratate de pace, își împart teritoriile și își adaptează politica internă și externă în mod conjunctural, dar destinul frânt al unui individ nu mai poate fi reparat. Relația lui Augustus cu Claudia se destramă sub presiunea celor din jur. Căci, nu-i așa, niciodată vremurile nu sunt sub om, ci bietul om e sub vremuri…
Ne bucurăm pentru această (re)descope-rire artistică a colegului și prietenului nostru, Mihai Octavian Ioana, pentru curajul de a se reinventa într-un gen literar care, știm bine, nu rezistă decât în măsura în care poate fi reprezentat scenic. Așteptăm astfel, cu real interes, punerea în scenă a pieselor sale dramatice.