“Administraţia ţării a fost împănată cu elemente netrebnice şi necinstite. Si tot ce rămânea de dezorganizat, a fost dezorganizat. Pretutindeni există, în oraşe ca şi la sate, o dezamăgire adâncă şi amară”
Adrian Năstase, hulit şi contestat de mulţi, admirat de alţii, rămâne una dintre cele mai consistente intelectual figuri ale politicii româneşti din ultimul sfert de secol. Sunt foarte puţini politicienii autohtoni care se revendică de la un fond cultural substanţial, care sunt totodată şi intelectuali autentici.
În general avem de a face cu o pletoră de oportunişti vicleni, de inşi foarte abili, de parveniţi lipsiţi de scrupule, inculţi dar plini de ifose, de o mediocritate crasă şi agresivă.
Politica e mai degrabă un cimitir al elefanţilor, un loc comun pentru cei care vor o parvenire rapidă şi nu o Agora în care se întâlnesc spiritele civice, ideile şi inteligenţele puse în slujba cetăţii. E o realitate pe care o ştim foarte bine şi, uite aşa, prin calitatea atât de îndoielnică a clasei politice băştinaşe, ne putem explica foarte bine marasmul social de azi, degringolada instituţională, morală şi mai ales economică.
Sunt prea puţini politicienii care au un fundament cultural serios, limbaj articulat şi subtil, viziune şi atitudine. Exemplele le putem număra pe degete. Vorbeam de Adrian Năstase, spunând că, dincolo de obscurul episod al tentativei de suicid, dincolo de proces şi detenţie, rămâne o voce distinctă în acest peisaj politicianist îngălat şi rigid. E printre puţinii politicieni care fac recurs la istorie, care pot să facă acest lucru. Nu sunt puţini cei care îi citesc blogul şi aici, recent, a postat un excelent semnal de alarmă adresat politicienilor de azi: ” Am găsit în “Revista vremii”, în numărul din 12 februarie 1922, un articol interesant al lui Grigore Gafencu despre “lupta electorala”. Articolul este scris într-o perioada în care Gafencu nu împlinise 30 de ani dar se pregătea să candideze pentru Adunarea Deputaţilor. El scria atunci ” ne-am obişnuit să schimbăm parlamentele cum se schimbă prefecţii, administratorii de plasă şi directorii de teatru”. Pe de altă parte, adaugă el: “poporul suveran, prins între ‘demagogia’ opozitiei şi ‘teroarea’ guvernamentală, între făgăduieli şi ameninţări deopotrivă de excesive” trebuie să aleagă. Din păcate, spunea el, ţara nu are de ales între idei pentru că nimeni nu-i propune aşa ceva. “Ţara va trebui să se marginească să aleagă oameni”. De aceea, comenteaza el, “pretutindeni există, în oraşe ca şi la sate, o dezamăgire adâncă şi amară”,deoarece în locul speranţelor şi iluziilor a rămas peste tot o uriaşă oboseală. El vorbeşte despre avântul extraordinar al partidului lui Averescu de după război (era vizată, în special, perioada 1920-1921) dar şi despre eşecul său – datorat “şacalilor politici – oportuniştii şi lichelele”. “Alegerea între partizani era anevoioasă şi s-a făcut greşit. Administraţia ţării a fost împănată cu elemente netrebnice şi necinstite. Si tot ce rămânea de dezorganizat, a fost dezorganizat”. Am preluat aceste comentarii despre viaţa politică românească, de acum aproape un secol, pentru a sublinia că există riscul de a repeta istoria.”
Riscul există, indiscutabil, iar Adrian Năstase ştie bine ce semnal de alarmă trage şi la adresa cui. De oportunişti şi lichele nu ducem lipsă, din păcate. Ştim bine cum stau lucrurile. Dincolo de această realitate amară e totuşi reconfortant totuşi să întâlneşti un om politic care cunoaşte istorie, are ştiinţa cărţii şi respect faţă de marile figuri ale istoriei. E un lucru rar şi demn de stimă dar care nu va opri, evident, cumplita ofensivă a oportunismului şi mediocrităţii în politică, şi nici contemporana dictatură a inculturii.
