de VIORICA STĂVARU
Sub acest generic s-ar putea spune că se înscrie cartea profesorului de educație muzicală Ion Tudor, LACRIMI ȘI ZÂMBETE (Editura TipoRadical, Drobeta Turnu Severin, volumul II, 2017), pe care am primit-o de la autor, cu dedicație, și pe care am citit-o, la rându-mi, cu mare plăcere și mai ales cu bucurie.
Ion Tudor nu este scriitor. Nici nu are, cu siguranță, pretenții de acest soi. Cartea domniei-sale este rezultatul bucuriei de a împărtăși celorlalți, de la membrii familiei la prieteni și cunoscuți, cei mai mulți dintre ei foști elevi, o parte din întâmplările vieții sale de om și de profesor cu o reputație deosebită. Crochiuri literare, fărâme de suflet, întâmplări cu haz și cu miez, așa cum memoria (in)voluntară i le-a scos din cutia cu amintiri. Nu ordinea cronologică e definitorie, ci aceea a propriei conștiințe, a eului care hălăduiește spre începuturi: școală, maturitate, căsătorie, bucuriile și necazurile vieții la catedră, excursiile, agapele culturale, dar mai ales întâlnirile memorabile cu oamenii care i-au marcat existența.
Actualmente, este pensionar și mărturisește, la finalul cărții sale, că are timp mai mult pentru călătoriile interioare, cele retrospective. Este bunic. Îl întâlnesc adesea prin piață, are același zâmbet cald, deschis, care m-a încălzit încă din dimineața zilei de 1 septembrie 1994, când am intrat în cancelaria Liceului Pedagogic Ștefan Odobleja, azi Colegiu Național Pedagogic. Primisem postul, prin repartiție, pe baza primului concurs de titularizare postdecembrist. În cancelarie m-au întâmpinat cu drag doi viitori colegi, domnul profesor Emanoil Cernescu și domnul profesor Ion Tudor. Oameni cu harul profesiei și deopotrivă al vorbei cu tâlc. Evocările domnului profesor Ion Tudor, în această carte de suflet, sunt fragmente în care am recunoscut unele (multe!) dintre bucuriile sale, oamenii pe care i-a format, prietenii de familie pe care și eu îi știu, căci ne-au fost amândurora colegi dragi, destui trecuți în lumea umbrelor, precum domnul profesor Gheorghe (Gigi) Mateescu…
Am recunoscut, de asemenea, plăcerea călătoriilor pe munte, pe dealuri, prin împrejurimi, cu elevii sau cu prietenii, plăcerea de a pescui, și-mi amintesc una dintre ele, pe dealul Mușa, cu gimnaziștii de-a cincea, poienile cu flori, vorba domoală, șireată, a domnului profesor de muzică, râsetele, pofta de mâncare.
Sunt, în carte, multe momente cu haz, legate fie de călătoriile prin țară, cu spectacole, fie de agapele cu prietenii. Astfel, la un concert, când a fost anunțat că URMEAZĂ HAYDN!, o secretară de partid ar fi sărit ca arsă: Cine mai e și ăsta?! Cine i-a permis să cânte? Să iasă afară, nu e în program!
Dintre toate cele 176 de pagini ale cărții se conturează treptat, portretul unui om căruia viața i-a fost cu rost și cu bucurie. Un om care a muncit și s-a zbătut și care acum privește și compară tot ceea ce s-a schimbat, în bine sau în rău, în lumea în care trăiește:
De la 70 de ani începe o viață nouă, plină de… era să zic plăceri, dar parcă mai potrivit e alt cuvânt, pe care nu-l zic, că-i cam puturos, dar, din câte văd, căcăcioșii aleși nu-și mai duc produsul de care sunt în stare în cazanele iadului, ci-l împrăștie peste tot pe unde trec. E mai bine să nu te gândești, dar nu poți când auzi că vor să amenjaze penitenciarele, că doar acolo vor locui majoritatea, și văd că au transformat toată țara într-un penitenciar sărăcăcios…
Cartea e un cadou pentru Maya, nepoțica autorului. Care, poate, își va scrie propria poveste într-o bună zi. E un dar și pentru noi, care îl cunoaştem și îl admirăm.
Și evocarea mea de acum e tot un dar. Nu e o recenzie, ci forma bucuriei de a dărui cuiva care, la rându-i, a dăruit bucurie atâtor generații de elevi. Inclusiv celor care, așa cum se știe, au rămas uneori corigenți taman la… muzică!
Căci toate aparţin, nu-i aşa, unei lumi în care timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare.
