Nu te mai saturi vorbind cu domnul Valentin Vasilescu, un personaj aparte al lumii Severinului actual. Iubit sau detestat, măgulit sau înjurat, domnul Valentin Vasilescu îşi păstrează aura pe care i-o dă IMAGINEA SA şi e hotărât să spună multe. Cine doreşte să-l asculte şi să înveţe ceva din zicerile domniei-sale nu o să regrete. Despre SEMNE, SEMNALE, INDIENI, JIGODII, BISERICI, DUMNEZEU şi CARAGIALE, în cele ce urmează, un interviu luat la gura unei… cafele mirosind a… mandală românească.
-Indienii făceau semne cu pătura şi cu fumul. Valentin Vasilescu face cu pensula. Pentru cine?
-Pentru el însuşi, pentru că eu cred, printre altele, în reîncarnare. Cred că sufletul migrează, sufletele care vin de la Dumnezeu se plimbă prin universul acesta, prin universurile acestea, că sunt mai multe, şi revin. De ce? Ca să aibă experienţă, prin sufletul local al meu, sufletul şi conştiinţa locală a lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea din şi prin iubire, şi din singurătate, din singularitatea sa, din dorinţa de a avea cu cine să vorbească. Prima creaţie a lui Dumnezeu au fost îngerii, unii au căzut, iar ăia care au rămas erau fără libertate. Şi atunci Dumnezeu a creat o fiinţă liberă cu care să aibă un dialog. Ei bine, eu fac semnale pentru mine, pentru universul meu, când voi reveni, nu ştiu, poate revin în Africa de Sud, poate revin în Finlanda, mi-ar plăcea de exemplu, îmi plac foarte mult finlandezii, norvegienii, dar mi-ar plăcea şi pe la chinezi. Poate mă voi întâlni cu propriile mele semnale, semnalele acestea vin tot de la mine. Am conştiinţa faptului că am fost la Cucuteni, cu sufletul, am trăit la Cucuteni o dată, am trăit la Vădastra…
…La Hobiţa…
-Acolo, nu ştiu, nea Costache vine din altă zonă, vine dintr-o profunzime mult mai adâncă, nea Costache a făcut un lucru absolut extraordinar. Şi el s-a dus foarte adânc, adânc de tot, şi a venit cu semnalele.
-Apropo de universuri, călătorii şi altele, câte universuri are o jigodie?
-Un singur univers, al ei. Numai unu singur. Jigodia niciodată nu ştie nici de trecut nici de viitor. Şi nici de prezent. Jigodia nu e decât ea însăşi. Cea mai mare jigodie este şi ea tot o fiinţă, care nu are niciun fel de legătură şi nu intră în dialog cu celelalte persoane, nu se vede şi nu se aude decât pe ea însăşi, nu se admiră decât pe ea însăşi, nu poate să se suporte decât pe ea însăşi; jigodia niciodată nu ştie să intre într-un real dialogi şi să socializeze cu lumea. Jigodia este universul ei pentru ea însăşi, cu ea însăşi, şi este suficient acest univers în care nu este decât ea. Jigodiile pot trăi uitându-se-n oglindă, nu cunosc singurătatea adevărată, singurătatea profundă a filosofului, singurătatea profundă a celor care se retrag în peşteri să se dăruiască Dumnezeului.
-Jigodia nu poate fi niciodată tristă…
-Jigodia n-are Dumnezeu, nu crede nici în Dumnezeu, nici în dracu, nici în Buda, jigodia este cu ea însăşi, se iubeşte, se umflă, se gonflează, se consumă ea pe ea, jigodia este într-un continuu dialog cu ea însăşi, multiplicată la infinit.
-Trăieşte din marasmul pe care îl ejectează…
-Marasmul, da, poate, se poate spune şi aşa, pentru cei din jur, jigodia are bucurie când vede ce se-ntâmplă în jurul ei. Ea nu vede lumea din jurul ei, ea vede ce se întâmplă în jurul ei RĂU. Jigodia zice: normal, aşa e, ăştia trebuie să fie, nu ea. Jigodia este singură şi definitivă, nu poate să se transforme, nu evoluează. Şi mai este încă o chestie, ca şi nebunul, ca şi prostul, jigodia nu ştie niciodată că este jigodie.
-De ce acum acum Valentin Vasilescu şi de ce Severin?
-Pentru că am o karmă grea şi trebuie să plătesc, nu probabil, ci sigur. Karma e un concept din filozofia indiană dar eu cred că funcţionează şi aici. Unii zic DNA – pardon ADN, şi se spune că ADN-ul e tot un fel de karmă, că vine din strămoşi, ai ceva de plătit. Probabil că nu mi-am făcut lecţiile când trebuia, sau probabil că le-am făcut greşit, n-am dat atenţie lucrurilor de care acuma trebuie să ţin cont. Am fost jigodie. Probabil că în alte dimensiuni, în alte universuri, în alte vieţi anterioare am fost jigodie şi karma a zis în felul următor: bă, n-ai învăţat lecţia respectivă, ai fost tu cu tine însuţi, ţi-ai fost ţie suficient şi n-ai prea fost atent cu lumea, cu ceilalţi, n-ai ştiut să colaborezi, n-ai ştiut să te apropii de oameni, n-ai ştiut să te îndoieşti de tine, n-ai ştiut să dai dreptate celorlalţi, chiar dacă n-o aveau, ca să poţi înţelege multe lucruri. Probabil că n-am ştiut, şi am venit încoace, la Severin, unde este cel mai greu de trăit, aici e locul cel mai greu de dus karmele şi cruci mari, şi am venit acuma să-mi fac lecţiile. Probabil că nici acum nu le fac pe toate bune, dar mai am, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai am ceva, „O tempora, o mores!“, până pe la 70 şi ceva de ani, sper că mai am nişte extemporale de dat, nişte lucruri de înţeles şi neînţeles. Pentru că sunt multe lucruri pe care nu le putem înţelege.
Zice legea karmei, ia mai du-te tu odată că n-ai prea înţeles cum stă treaba cu viaţa. În afară de asta, probabil că locul acesta are şi o parte minunată, este un loc atât de adânc, se spune că-n puţurile foarte adânci, dacă intri ziua, în amiaza mare, când e lumină afară şi cerul e fără nori, vezi stelele pe cer, ca noaptea. Ei, în adânciturile astea extraordinare, în străfundurile puţurilor este totdeauna un loc minunat, de văzut Dunărea, de văzut Matrix-ul, eu sunt un mare admirator al filosofiei Matrix-ului şi al contemplării Matrix-ului. De altfel, am făcut şi un text care o să fie publicat în curând, o să apară într-un volum cu multe poezii ale poeţilor locali, un florilegiu am putea spune, care se numeşte aşa, CU MATRIX PRE MATRIX CĂLCÂND. Matricea asta în care zicem noi că trăim nici pe departe nu e una, sunt mai multe realităţi, infinit de multe realităţi.
…Şi o singură cruce, pe care o ducem toţi…
-Da, dar n-o ducem toţi. Fiecare îşi duce crucea lui. Crucea de destin a unei ţări, a unui neam, e altceva. Noi nu mai suntem neam, noi suntem populaţie. Au spus-o mulţi înaintea mea, şi eu înaintea altora. Eu am cruciuliţa mea, tu ai cruciuliţa ta, nu le amestecăm. Să ştii că lucrurile astea sunt foarte clare. Dacă te uiţi cu atenţie, uite, când ai stat ultima oară în parc pe bancă şi să te uiţi la oameni? N-ai mai făcut-o de mult, că n-ai timp. Nu-ţi poţi permite, eu îmi pot permite. Am stat şi m-am uitat două ore la lumea din jur. Bătrâne, fiecare are crucea lui, fiecare are singurătatea lui, fiecare are întrebările, neimplicările, neîmplinirile, ratările, iubirile şi aşa mai departe. Ne deosebim foarte mult în chestia asta tragică. Să ştii că Dumnezeu când a făcut lumea a făcut-o cu o inteligenţă evident dumnezeiască.
Este un Dumnezeu,
Dumnezeul meu, viu, şi Sfânta Treime, eu cred în karmă, în el, mai fac mici abateri. Dumnezeu este unul al multitudinii, al infiniturilor de posibilităţi. Nu este unul care face o insulă, un copac, un nor, un ocean, o maşină, un drum, o plajă. Sunt infinitit de multe posibilităţi şi disponibilităţi care, în timp, ies la suprafaţă. Dumnezeu este foarte inteligent. El întreţine povestea lui, pe care ne-o spune, o superbă poveste din care facem parte toţi, fiecare avem una.
…Şi Valentin Vasilescu spune o poveste. Ce semne ar trebui să trimită Dumnezeu Severinului?
-Le trimite tot timpul, Dumnezeu este într-un dialog, este în afara creaţiei sale, din ce am înţeles eu, din ce am creat eu până acum, din lucrările mele. Nu poţi să dai la o parte un copac, o piatră şi să-l descoperi pe Dumnezeu, Dumnezeu este opera creaţiei sale şi trimite tot timpul semnale tuturor, fiecărui om în parte, şi grupurilor umane, şi Ţării Româneşti actuale. Problema este CINE LE ASCULTĂ? Să zicem că le aude cineva, tu, eu… şi le pun pe pereţi, CINE MĂ CREDE? Sunt foarte multe lucruri care la noi sunt absolut îngrozitoare şi ne distrug.
Unu este mentalitatea aia: ce bă, eu ascult de Iustin Stăvaru, ce, eu-s prostul lui? Ce, bă, eu ascult de Valentin Vasilescu, nebunul ăsta, ce, vine ăla să-mi spună mie? La noi nu poate să fie nimeni şef, că toţi suntem şefi. Suntem un popor de şefi, de şefuţi şi săfuleţi. Nu-ţi mai spun dă şăfuleţe, multe şefuleţe, multe. Şi a doua chestie absolut îngrozitoare: toţi ne credem puternici, şi şefi, şi avem nevoie de chestia asta, nu contează. Pe vremuri, mi-a spus unul: NU CONTEAZĂ CE ŞCOALĂ FACI, CONTEAZĂ SĂ AJUNGI ŞEF. Şi la căcat dacă eşti şef, să fii şef. Să ştergi cuvântul ăsta şi să nu-l foloseşti, să pui cu kk… Aşa, mai este o chestie cumplită, absolut îngrozioare la nivel de ţară: NIMENI NU ASCULTĂ PE NIMENI şi NIMENI NU DILAOGHEAZĂ, NIMENI NU SPUNE NIMĂNUI NIMIC. Toată lumea vorbeşte paralel, toţi oamenii vorbesc paralel, nimeni nu poate să comunice, nu există comunicare, ăsta este un blestem de mult. Blestemul lui Daos, blestemul lupului dacic.
