Sunt cuvinte auzite încă de când eram la grădiniță. Atât de mult și din nu știu câte guri, încât semănau cu toate celelalte cuvinte auzite zilnic, cuvintele de toată ziua, ponosite de atâta întrebuințare. Șoim al patriei, apoi pionier, apoi utecist. La primele… ipostaze, ca să le zic astfel, am jinduit cu toată ființa mea de copil cuminte și bun la învățătură. Fundele acelea roșii, tivite cu tricolorul românesc, prețuiau în ochii mei mai mult decât orice jucărie sau rochiță de sărbătoare. Intrarea în UTC (Uniunea Tinetului Comunist, pentru cei născuți în vremuri mai noi…) mi s-a părut o silnicie acceptată, căci eram deja adolescentă și intuiam șubrezenia poleită a unui regim uniformizant. În primul an de facultate, într-o seară, un profesor însoțit de doi domni în costum elegant au intrat în amfiteatru și ne-au prezentat programul ședințelor de prelucrare pentru a deveni membri PCR. Lipsa noastră de entuziasm, ostentativ afișată, i-a făcut să ne amenințe că, în caz de neprezentare, vom fi dați afară din cămin și nu vom avea parte de niciun fel de privilegii…
S-a scurs, de atunci, amar de vreme. Evenimentele din 1989 au împiedicat înregimentarea mea în partidul comunist. Patria anilor de grădiniță și a celor de liceu își schimba veșmintele din mers. Dar cele noi nu se așezau cum trebuie. Era ca și cum ai aduce la oraș o țărăncuță, fie ea zveltă și frumoasă, care nu știe cum se poartă o rochie de mătase fină. O cam strângea la subsuoară, cam plezneau cusăturile. Patria mea, cântată de poeți și de trubaduri, era și acum pe buzele tuturor celor care înșfăcau puterea politică. Patrie, patriotism, românism, țărișoară! Doamne, câți nerușinați Cațavenci mi-a fost dat să văd și să aud din 1989 încoace! Cu cât o iubeau mai mult, cu atât o îmbucățeau și o îmbucățesc și azi, o vând la tarabă cui plătește imediat…
Când rostesc PATRIE, PATRIOTISM, glasul mi se înmoaie. Nu de emoție, ci de teamă. În fața elevilor mei de azi, cuvintele sună straniu, golite de conținut. Vorbindu-le cu drag, cu pasiune de om al cărții și al acestei țări, despre idealurile umaniștilor și iluminiștilor, despre dezlănțuitul entuziasm național (unionist) al pașoptiștilor, mi se aprind ochii. Poate reușesc să trec înspre discipolii mei măcar firav scânteia a (încă) apartenenței noastre la un neam, la o țară. Una pe care nu se mai sfiesc să declare că o vor părăsi după terminarea studiilor. Îi școlim pentru alții. Rup cu noi și cu țara un contract invizibil, cordonul ombilical fragilizat în timp. Pentru ei, PATRIOTISM nu-i decât un biet derivat al cuvântului de bază PATRIE. Nu-și dau seama, bieții de ei, că nicio altă patrie nu-i va adopta cu adevărat, doar le va găsi un loc, o identitate, pentru a-i folosi. Le-am spus că, oriunde s-ar duce, cu oricine ar vorbi, vor fi priviți cu respect dacă își vor ști rădăcinile etnice și dacă își vor purta patria cu ei. Dincolo de prejudecăți. Dincolo de inerentele înstrăinări…
Patrie, patriotism. M-am întrebat, în ultimii ani, ce mai înseamnă aceste cuvinte pentru mine. Pur și simplu DOAR PENTRU MINE. O potecă șerpuită printre copaci deși. Umbra bunicului căutând ciuperci. Luminișul cu flori. Statura zveltă a tatălui meu. O lubeniță aromind pe masa din bucătăria de vară și noi toți râzând în miezul ei scânteietor. Glasuri. Cerul săltând din loc în loc. Orașe, și oameni, și cuvinte în limba ta. Noaptea coborând mătăsoasă peste ei. Ziua născându-se peste ei. Și, poate, firava speranță că toate acestea încă mai pot purta un nume. Patrie, patriotism.
VIORICA STĂVARU
