Când am pl
ecat dimineaţă pe la 4 jumate din Severin ploua aproape torenţial. O ploaie care s-a transformat iute în zăpadă când am ajuns pe culmile Bobaiţei. Maşina a derapat de câteva ori îndreptându-se cu ambiţie parcă în-spre văile întunecoase însă doar manevrele inspirate, cauciucurile groase de iarnă şi bunul Dumnezeu m-au ferit să ajung în cine ştie ce viroagă cotropită de omăt. Când am văzut că gluma se-ngroaşă, am întors uşor Fordul micuţ şi după câţiva kilometri de drum-întors la Severin l-am sunat pe tata Gheorghe să-i spun că nu mai pot să ajung la Izverna. Acesta îmi spune că acolo, la ei, abia de cad câţiva stropi de ploaie şi că nu-i nici fulg de zăpadă. „Ia ieşi mata afară din casă şi uită-te mai bine”, îi spun convins fiind că acolo trebuie să aibă zăpada măcar juma de metru. „Nici vorbă domn’Dan, la noi nu nige… Domnica s-ambracă-n costum şi v-aşteată”… „Bine, hai că ajung şi eu, că o aşteaptă copiii ăia la Severin”, îi spun, întorcând maşina din nou în dreptul unor porţi mai largi… La casa de pe coastă, mama Domnica era primenită în costumul ei popular însă ofta într-una: „Mumă am raşit gi la frigu ge-afară… Sunt bolnavă, abiea ge m-a poci ţâne pe pişoare”… „ Păi îţi adusei o plasă de medicamente, să ai până la primăvară… Îi spusei lu tata Gheorghe cum să ţi le dea… Să le iei fără grijă că nu sunt cu zahăr, nu fac rău la diabetu mata… Ai şi de uns
genunchii şi spinarea”… „Ba că pişoarple şi şălele nu m-a mai dor că me-am facut eu unsoare cu care m-am dat şi mi-a tracut”… „Ce fel de unsoare? Cu ce?” o-ntreb curios. „Ge galbenele… Am fiert untură ge pe porc ş-am dat c-o mână ge floare-n cratiţa aia cu untură fiartă ş-am lasat-o să s-a-nchje… Cu aia m-am tras şi nu mai mai dor ge câta vreme nişi genunchii nici spinarea”. „O fi bună şi unsoarea asta a mata”.
Când să ieşim pe portiţă, de sus, din aerul înnegurat al zorilor încep să cadă, ca la un semn fulgi mari amestecaţi cu stropi de ploaie. O sun pe Minerva şi îi dau vestea cea mare: „vine mama Domnica” la ora ei despre Doină! Pe drum boala, bătrâneţea sau faptul că nu-i prea învăţată cu plecatul de-acasă de la ea, au făcut-o să vomite de mai multe ori obligându-mă fie să încetinesc, fie să opresc ca să-i dau apă sau să-i curăţ vreo portocală acrişoară – „să-i treacă rău” – adusă de prietenul Andrei.
La şcoala „Alice Voinescu” copii îmbrăcaţi toţi în costume populare – unul mai frumos ca altul – ne aşteptau nerăbdători. Micuţa Andra Nicol Iancu – fetiţa care a uimit o ţară întreagă cu vocea ei fermecată atunci când a fost la Protv – fremăta şi aproape că tremura de emoţie când mama Domnica a intrat încetunel-încetunel în clasă.
Lumea întreagă a început să aplaude şi s-a ridicat în picioare în faţa Majestăţii-Sale Domnica Trop – Doina Vie a Mehedinţului. După ce Minerva şi-a prezentat profesorilor invitaţi, ora despre doină şi şi-a provocat elevii la discuţii despre subiect, subsemnatul a ţinut să vorbească despre sat, oraş, despre Domnica Trop şi doina ca terapie şi despre magia obiectelor aduse din aşa-zisul muzeu personal (cuvântul „muzeu” mi se pare nepotrivit întrucât mă duce cu gândul la un cimitir). Le-am spus elevilor că doinele cântate de mama Domnica Trop au harul de a vindeca sufletul de suferinţă şi de uitarea de sine, că ea a început să cânte pentru a-şi învinge frica de singurătate şi de lupi. Că ea este Tezaur Uman Viu şi că sunt nişte norocoşi că au apucat să fie contemporani cu această Valoare naţională „coborâtă de pe Ciolumna cu daci de la Roma”. Le-am povestit despre nevoia de a păstra vii tradiţiile pentru a accede la acel tip de gândire Magică, mult diferită de aceea raţională, ştiinţifică sau religioasă ce au exteriorizat sufletul şi l-au instituţionalizat. Le-am mai spus copiilor că oraşul a înlocuit Arta populară autentică cu artizanatul iar cultura satului a fost stâlcită de activiştii de partid într-una comercială de tip „dârla-dârla” ce urmăreşte doar succesul financiar (scopul declarat al majorităţii meşterilor sau cântăreţilor populari). Ceea ce fac aceşti „artişti” şi „păstrători de tradiţii autentice” seamănă mult cu opera unui analfabet ce aşterne pe hârtie litere frumios caligrafiate fără să aibă însă habar despre semnificaţia lor.
Atunci când analfabetul mai este şi inventiv eşecul este garantat confuzia îngroşând şi mai mult uitarea definitivă.
În democraţia noastră „originală”, or
icine poate să spună orice despre orice, părerismul fiind singurul curent estetic la care a aderat majoritatea băgătorilor în seamă. Le-am mai spus copiilor că, spre deosebire de sat, oraşul – prizonierul aparenţelor şi al imaginilor contrafăcute, – a devenit „patria depresiei”. În sat, oamenii (care nu-şi spuneau între ei „ţărani”, cuvântul fiind o invenţie a orăşenilor) erau centraţi în jurul Vetrei iar ei respectau cu sfinţenie ritualurile şi rânduielile poruncite de strămoşi. În ornamentele realizate de oamenii pricepuţi ai satului nu există UMBRE, lumina îngemănată în culori naturale, parând că năvăleşte din miezul simbolului şi nu din exterior.
Costumul popular împodobit cu proiecţiile sufletului curat al femeii ce respectă toate rânduielile primite de la stră-buni, conferă certitudini şi nu doar jocuri de lumini şi umbre aşa cum se-ntâmplă în arta urbană modernă experimentală. Purtarea costumului popular bunăoară, o face pe mama Domnica şi pe oricare femeie de la sat, să fie egala regilor, a împăraţilor sau a zeilor – concept pomenit cândva de religia lui Zamolxe. Costumul popular este ancoră, bornă de aducere aminte împotriva uitării definitive. În lumea satului s-a născut morala, în cea a oraşului scientismul şi maşinismul (ştiinţa şi religia – fiicele orfane ale Magiei). În lumea satului oamenii se cunoşteau între ei şi participau la aproape toate deciziile ce priveau comunitatea, la oraş oamenii sunt doar cetăţeni ce nu se cunosc aproape deloc unii cu alţii şi care au doar iluzia participării la decizii. Satul este a-temporal, mândria ţăranului de a fi în centrul lumii şi Universului ne-a salvat ca popor şi ca neam. În prezent, oraşul a transformat ţăranul într-o slugă a societăţii urbane unde dreptatea, sănătatea sau chiar Dumnezeu au fost e
xteriorizate şi date pe mâna unor instituţii impersonale. Am vrut să întreb copiii dacă este vreunul din ei care îşi doreşte să fie… ţăran, însă m-am răzgândit fiindu-mi frică să nu fiu greşit înţeles. Azi, tinerii de la oraş vor orice dar să fie ţăran niciodată. Azi, oraşul se arată preocupat doar de conservarea tradiţiilor şi mai puţin de PĂSTRAREA lor, de re-amintirea acelor rânduieli, a acelor rituri, ritualuri ce dau Valoare tradiţiilor ne-ucise de gândirea ştientistă, raţională, rămase şi reamintite în capul şi-n mintea oamenilor de-acum, în condiţiile vieţuirii lor actuale.
Omul de la sat, mama Domnica Trop este o prezenţă vie încă, singulară din nefericire,inalterabilă.
Lângă mama Domnica s-a aşezat micuţa Nicol-Andra Iancu – o fetiţă cu ochi mari şi frumoşi, coborâtă parcă dintr-un tablou de Nicolae Tonitza şi i-a arătat mamei noastre de la Izverna că şi ea ştie să-i cânte doinele. Fapt ce a făcut-o mai mult decât bucuroasă pe Legenda Vie din Izverna care a strâns-o la piept şi a pupat-o cu foc pe fruntea micuţă şi deşteaptă. Pentru a păstra şi mai vie atmosfera specifică satului românesc, am prezentat un film cu şi despre mama Domnica – „Scântei de apă vie”, am vorbit despre cele câteva obiecte aduse din colecţia personală şi le-am citit copiilor şi profesorilor invitaţi, câteva vorbe primite vara asta, de la o altă bătrână minunată pe care am cunoscut-o într-un sat de lângă Motru – mama Mărioara: „Sămânţa de cânepă nu s-a punea fieştecum în pamânt, îmi spunea mama Mărioara… Nu era bine s-o pui miercuri sau vineri, şi nici când era lună nouă… Cel mai bine s-a punea în ziua când s-a ţinea post… Cânepa era bine s-o samene un barbat îmbracat în camaşă albă şi nouă ca să iasă firele mătasoasă. Şi nu era bine să vorbească atunci când o sămăna ca să nu crescă prin ea volbura şi buruiană… La Bobotează, popa primea de pomană un caier de cânepă din care era bine să toarcă o muiere bătrână funia cu care s-a tragea clopotu la biserică… Pe furcă era bine să s-a mai lasă câteva fire din caier pentru ca Diavolul să-şi facă şi el brâu sau brăcinare din ele… După ce era ţesută, pânza de cânepă trebuia descântată cu cărbuni stâmpăraţi în apă de la bunar, ca să nu se deoache omu de-o purta”. „Bine… Spune-mi te rog, ce făceai mata cu cânepa după ce-o adunai de pe câmp?… Cum începea povestea cămăşii de cânepă?” am întrebat-o. „Păi, cum s-a fie… Smulgeam firele şi le adunam în manunchiuri… Ăştia le aşezam în capiţe acoperite cu iarbă, adică la mucezit… Aşa s-a zâcea… Le puneam în baltă, tot lângă firu apei – să nu le ia viitura – vârf la cotor… La tupilat… O lasam aşa vro saptamână-două… După ce-o scoteam din apă, o-nşiram pe gard, la soare să s-a uşte… Pe urmă o bateam pe proţap cu bătatoru ăla sau meliţa… O bateam aşa ca să dăm laoparte pizdăriile… Firele alesă de ălea, le dadeam la darac şi prin pepteni… Io-te ăia de colo… După ce daraceam firele, faceam fuioarele, coadele, funiile, cununile, sau torturile… Din firele ale mai groasă făceam câlţii sau stupăreaţa din care faceam urzeala pentru pânzăle ale mai groasă… Urzala asta sau druganii nu-i torceam cu fusu… Aveam o rasucitoare cu roată şi dadeam la ea ca să-i rasucim… Fuioru îl traceam pe raşchitor ca să putem face jurebii pe care-i bagam în apă şi-i bateam cu lopata şi cu cenuşă de lemn ca să-i putem duce la pârlău… Sculurile le depanam pe vârtelniţă apoi pe sucală, pe ţevile din suveici, adică… Suveicile le traceam printre iţele urzelii să facem pânză frumoasă şi cu modelele învaţate de la ai batrâni… Pânza s-a învelea pe sulu războiului de ţesut… Io-te pe ăstea… Aşezam brâglele, iţele erau legate la iepe jos şi sus la căluşei… Fuşteii ţineau rostu iar spata m-a ajuta şi ea cân faceam modelu… Navadeam trecând firele prin cocleţii iţelor şi printre dinţii spetelor”.
Spre seară, după ora despre doină am plecat înapoi la Izverna, mergând pe lângă oi, vite sau capre ce reveneau de la conace, la casa de pe deal unde plita era încinsă iar soba troznea şi arunca scântei vii fericite că Muma Domniţa s-a-ntors la vatra ei magică…
DAN ALEXOAE
