Lumea literară, de la centru sau de la periferie, este din ce în ce mai divizată. E măcinată, lent şi ireversibil, de tot felul de boli izvorâte din orgolii şi frustrări. Poate aşa a fost mereu, dar nu existau mijloace care să facă vizibile scandalurile şi controversele. Revistele găzduiesc, de regulă, polemici şi „scrisori deschise“, aşa cum este firesc şi civilizat. Televiziunile şi reţelele de socializare trec însă peste anumite reguli. Acolo, umorile dau tonul. Lupii tineri îi sfâşie pe cei obosiţi şi conformişti. Sau pe cei care au încetat să privească vertical.
Cel mai recent… scandal, să-i spunem, căci a depăşit deja faza controversei, scoate la iveală nereguli în ceea ce priveşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoşani, 2015, acordat scriitorului Gabriel Chifu. Presupusele nereguli sunt legate de jurizare şi de influenţa vădită, spun cei din grupul Radu Vancu, exercitată de preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, asupra juriului alcătuit din nume prestigioase ale criticii literare româneşti: Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban. Mai exact, dintre cei 7 poeţi nominalizaţi (Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Auren Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu), în turul al doilea îşi disputau premiul doar Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Câştigătorul oficial este Gabriel Chifu, care a primit şi o consistentă recompensă pecuniară.
Nu ne vom transforma articolul într-o luare de poziţie faţă de ceea ce s-a întâmplat la Botoşani, chiar dacă, personal, ca un cititor de literatură cu studii de specialitate, alegerea mea ar fi fost alta. Gabriel Chifu este un scriitor onorabil, în special ca prozator. Premiul se acorda pentru poezie, totuşi…
Îngrijorător este, însă, altceva. Şi anume statutul acestei… cum să-i spunem? Instituţie a premiilor literare? Ea funcţionează în toată lumea, ştim. Scriitorii au nevoie (şi) de această formă de recunoaştere a muncii lor, să nu ne amăgim că n-ar fi aşa. Nu e nimic ruşinos în a te simţi flatat că ai fost nominalizat sau, în caz fericit, câştigătorul unui premiu. Dar nu este singura şi nici cea mai potrivită recompensă, ca să justifice lupta urâtă care se poartă în jurul celor din juriu, a „catindaţilor“ între ei, a grupurilor de susţinători etc. Proba operei şi a talentului este timpul. În caz fericit, trăieşti ca să-ţi vezi cartea sau cărţile biruind durata. Iar timpul acela înseamnă critici literari şi cititori pur şi simplu.
Din păcate,cel puţin la noi (dar avem semnale că şi în afară…), instituţia premiilor literare este destul de şifonată, ca să nu spun de-a dreptul compromisă, în ciuda numelor consacrate ale celor care o prezidează. La centru, dar şi la periferie, premiile revin deseori aceloraşi oameni, la scurte intervale de timp. La noi în oraş avem de-a dreptul „abonaţi“ la aceste premii. Mă întreb, omeneşte, ca una care a primit deja (şi care s-a bucurat, recunoaşte cu onestitate) premii pentru publicistică şi cronică literară, dar şi pentru poezie şi proză, cum mi-ar sta să primesc anual, în cadrul aceloraşi concursuri, premii prin care ar putea fi recompensată munca altcuiva?!
Este ca şi cum am trăi într-o castă în care nu mai e loc pentru nimeni şi în care toţi funcţionăm după principiul „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul“. Asta discreditează şi te dezonorează. Un premiu obţinut repetat nu înseamnă că eşti cel mai bun, mai ales dacă este acordat de către aceeaşi „instituţie“…
Se pare că a fost publicată, într-un număr recent al revistei „Observator cultural“, o „scrisoare deschisă“ prin care trei membri ai juriului Premiului Eminescu sunt de acord cu desecretizarea votului (Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan şi I. Pop). Este un gest onorabil…
VIORICA STĂVARU
