Mama DOMNICA TROP, „Tezaur Uman Viu”

Povestea Mamei Domniţa – Marea Magiciană a Sufletului românesc din Izverna este încă una nesfârşită şi aproape deloc spusă. Iniţierea demersurilor pentru a fi declarată de către UNESCO „Tezaur Uman Viu” a început într-o zi de toamnă, în urmă cu doi ani. Eram într-un mare hotel gorjenesc, la „Gorjfest” – Festivalul Internaţional de Arte Vizuale –alături de artişti de pe patru continente. În holul uriaş, în aceazi, era un fel de Turn Babel: se prezentau lucrări şi se vorbea în mai multe limbi străine. Alături, la o masă nu prea mare, era şi o reuniune a câtorva mineri dintr-o zonă a ţării care doriseră să asculte … manele. O muzică ce a reuşit să creeze o anume stare de iritare în rândul grupului de artişti. Bunul Dumnezeu a făcut ca aceştia să plece relativ repede, iar liniştea consecutivă plecării lor a fost inundată cu muzica Domnicăi Trop revărsată dintr-un stick pe care îl purtam asupra mea. Majoritatea artiştilor au amuţit, au rămas atenţi şi din ce în ce mai uimiţi de vocea caldă, vibrantă, generatoare de frisoane de-al lungul şi de-a latul şirei spinării a mamei Domnica. „Cine-i femeia asta care cântă?” a fost întrebarea care a stat pe buzele tuturor. Am început să le povestesc despre Regina noastră din Izverna care îşi încântă musafirii – atunci când îi mai trec pragul căsuţei din deal – cu aceste cântece, dar şi cu mămăligă pe care o găteşte la o vatră asemănătoare strămoşilor noştri de-acum 2000 de ani. Un bun prieten – Valeriu Ciurea de la Centrul Cultural Olt – avut fericita idee de a începe demersurile pentru a fi declarată „Tezaur”. El a încintat imediat telefonul cu apeluri şi întrebări pe la alte judeţe sau direct la Minister după informaţii – pentru a afla care sunt actele necesare a fi depuse la Ministerul Culturii şi pentru a fi trimise ulterior la Comisia UNESCO de la Bruxelles. Iniţiativa a fost aplaudată de cei prezenţi iar un alt moment extrem de emoţionant a fost acela în care am întrebat-o pe mama Domnica – la telefonul comutat pe speaker (ca să audă toată lumea prezentă!) – dacă a terminat de cules porumbii şi dovlecii, în timp ce tot ea cânta în boxele sălii în care ne aflam.

Filmul – despre mama Domnica – pe care l-am prezentat şi care a şi fost premiat – a întregit magia momentului. Ulterior la acest demers s-au alăturat alţi oameni inimoşi din Gorj – dar originari tot din Mehedinţi! – dr. Albinel Firescu, doctor în etnografie, originar din Strehaia (un cunoscut specialist în… îngrijirea albinelor!), Dorin Brozbă, din Crăguieşti, cunoscut publicist, dr. Dumitru Hortopan – doctor în istorie, directorul Muzeului Judeţean Gorj, care au înaintat la minister documente despre mama Domnica, dr. Maria Bălăceanu – doctor în istorie şi artă – directorul Muzeului de Artă din Drobeta Turnu Severin, dr. Isidor Chicet – doctor în etnografie şi folclor dar şi mulţi alţii (academicieni, personalităţi ale lumii ştiinţifice) care au contribuit cu toţii la recunoaşterea acestei mari Valori – încă prea puţin cunoscută – a Mehedinţului.
Zilele trecute, comisia alcătuită din cei mai mari specialişti în cultura tradiţională populară din România s-au întrunit la Ministerul Culturii pentru a analiza dosarele trimise din toată ţara (câteva zeci).
Şi, spre fericirea tuturor celor implicaţi în acest frumos proiect, într-una din zilele trecute am fost sunat de domnul George Cristian Iscru de la Ministerul Culturii pentru a mă înştiinţa că doasarul mamei Domnica a fost aprobat şi că Domnia Sa va fi declarată „Tezaur Uman Viu”.
În prezent, mama Domnica – „Mama Tezaur” cum a fost deja re-numită de prietenii care o iubesc, aşteaptă încă pe patul de spital – acolo unde se află de câteva zile, şi o recunoaştere materială întrucât pensia ei de handicap abia dacă trece de 200 de lei.
Ar fi momentul acum poate, ca responsabilii cu Valoarea să găsească o formulă legală prin care să însenineze ultimii ani ai acestei mari „Artiste Izvor” din Izverna (aşa cum se întâmplă în orice stat civilizat şi responsabil pentru acele Valori care le definesc cu litere aurite „Cartea de vizită” între Naţiuni) pentru a nu se împovăra cu ruşinea şi regretul generaţiilor viitoare.
DAN ALEXOAE