Teatrul, la începuturile sale, îi punea pe oameni în contact cu o realitate situată deasupra vieţii lor cotidiene, impresionându-le sufletul şi ajutându-i să observe nuanţe pe care altfel le treceau cu vederea. Actorul era un filosof, nevoit să înţeleagă profunzimile vieţii şi să stăpânească cele mai bune mijloace pentru a putea comunica celorlalţi rezultatele experienţelor sale….
Ca formă de artă mereu în căutarea propriei identități, teatrul se reflectă întotdeauna în spațiul în care prinde viață. La momentul marilor re-evaluări – ale tradițiilor, inovațiilor și, totodată, ale eșecurilor scenei lumii – problematica spațiului devine un criteriu fundamental.
Cu atât mai mult cu cât globalizarea implică mutații radicale pentru cultura vizuală a spectacolului contemporan, pentru alegerea și structura repertoriului.
În context românesc, prin creațiile unor regizori ca Silviu Purcărete, Victor Ioan Funză sau mai tânărul și mai rebelul Radu Afrim, și, în context internațional, prin regizori ca Robert Wilson sau Robert Lepage, mutațiile mentalității teatrale devin – într-o manieră organică și aparent ireversibilă – provocări ale spațiului teatral. Pentru acești regizori-creatori, necesitatea reînnoirii spațiului a devenit principiu estetic.
Concentrându-se asupra unor spectacole de marcă semnate de Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză și Radu Afrim, conferința va explora paradigma spațiului în teatrul românesc contemporan.
Își propune să demonstreze că, prin perspectiva universului spațial, acești artiști proiectează un sens al universalității care transcende toate barierele tradiției. Într-adevăr, în producțiile lor, spațiul este o expresie identitară.“ (Octavian Saiu)
Lasă un răspuns