Numele scriitorului portughez Jose Saramago este suficient de cunoscut cititorilor români, întrucât la editura Polirom au fost traduse şi publicate multe dintre cărţile care l-au făcut celebru: Evanghelia după Isus Cristos (2003), Anul morţii lui Ricardo Reis (2003), Pluta de piatră (2002), Eseu despre orbire (2005), Peştera (2005), Eseu despre luciditate (2007), Memorialul mânăstirii (2007).
Universul romanesc propriu lui Saramago are o paletă tematică inteligent diversificată. Istorie, dragoste, prietenie, politică, religie, toate se întreţes într-o scriitură marcată formal printr-o frază cu o punctuaţie specifică stilului său. Trebuie să citeşti atent, căci jocul dintre emiţători şi receptori este ambiguu. O bipolaritate fascinantă, la urma urmei. Pour connaisseuri, desigur.
Majoritatea cărţilor apărute la Polirom se înscriu în linia ficţiunilor alegorice, semn al maturităţii artistice, implicit al dorinţei scriitorului de a depăşi particularul în favoarea unei receptări în timp.
Un astfel de exerciţiu l-am făcut zilele acestea, sufocată fiind de o campanie electorală prelungită insidios din primăvară până-n prag de sărbători. Am recitit anumite pasaje din ucronia Eseu despre luciditate, iar senzaţia imediată a fost stranie: minciunile politicienilor, inabilitatea autorităţilor de a gestiona campania electorală, lehamitea cetăţenilor, profilarea periculoasă (dar cât de îndreptăţită, totuşi!) a întrebării LA CE BUN?!, toate sunt acolo, în pagină, într-un roman eliberat de orice toponime, un roman în care nu există identităţi, individualităţi, ci doar categorii.
Pe scurt, în capitala unei ţări necunoscute (fictive) sunt organizate alegeri generale. Totul decurge obişnuit, iar la sfârşitul zilei sunt numărate şi centralizate voturile din toate secţiile. Stupoare! Mai mult de 70% din voturile liber exprimate sunt albe! Cetăţenii acelei ţări au dat un VOT ÎN ALB guvernanţilor şi pretendenţilor la ciolanul politic. S-au prezentat, şi-au exercitat dreptul la vot. Derutate, dar încă încrezătoare, autorităţile organizează, în duminica următoare, un al doilea scrutin. Rezultatele arată acelaşi stupefiant vot în alb, crescut acum la 80%. Membrii guvernului se panichează, instituie stare de asediu, interoghează cetăţenii, supunându-i, printre altele, testului cu detectorul de minciuni. O femeie este întrebată dacă a votat în alb, iar această neagă. Agentul insistă că aparatul arată că ea a minţit, dar când el însuşi este supus aceluiaşi test, aparatul arată acelaşi rezultat. „Explicaţi-i ministrului, spune femeia, că şiretlicurile n-au servit la nimic, că noi toţi vom continua să minţim când vom spune adevărul, că vom continua să spunem adevărul când vom minţi, la fel ca el, la fel ca dumneavoastră…“
Minciuna este un mecanism ghidat după principiul cauză/efect.
Odată instaurată starea de asediu, locuitorii capitalei sunt sechestraţi la domiciliu. Dar metodele poliţieneşti nu dau rezultalele scontate. O bombă explodează la metrou, iar primarul capitalei îşi dă demisia. Disperaţi, membrii guvernului decid să părăsească oraşul, lăsându-l „în seama lui însuşi“, până când oraşul va înţelege că nu poate funcţiona în lipsa autorităţii, „şi când nu vor mai putea suporta izolarea, lipsa de demnitate, dispreţul, când viaţa acestui oraş va deveni un haos, atunci locuitorii lui vinovaţi vor veni la noi să ne implore iertarea“. Sunt cuvintele unui prim ministru încrezător în planul său. Ce se întâmplă după ce această decizie este pusă în practică, vă las să descoperiţi singuri…
Votul în alb este deopotrivă o formă de nesupunere civilă şi o lecţie de civism. Oamenii sunt liberi să voteze cum vor. Dacă i-au dezamăgit candidaţii, cetăţeniii ALEG SĂ NU-I ALEAGĂ. Chiar dacă nu putem funcţiona eficient în afara unui sistem, a unui mecanism cu o ierarhie specifică, nu înseamnă că nu stă în puterea noastră să-l schimbăm, să-i dăm un vot de blam celui existent, măcinat deja de multiple metastaze. Ca să-l citez pe Saramago, politicianul nostru „intră în arenă ca un leu şi iese ca o mârţoagă“. Ei bine, cred că ar fi cazul să spunem răspicat că ne-am săturat de mârţoage.
VIORICA STĂVARU
Lasă un răspuns