0

Doamnă Profesoară,

Share ITShare on Facebook
Facebook

Avertisment. M-am gândit să aduc în faţa cititorilor aceste impresii de călătorie, concepute sub forma unei scrisori adresate, la vremea respectivă, Doamnei Profesoare Rodica Bărbat, de la Universitatea din Timișoara. Am ţinut să-i scriu rândurile de mai jos, ca semn de respect pornind de la o emoţie culturală pe care dânsa, cu amiciţie, mi-o împărtășise.

Drobeta- Turnu Severin
Octombrie, 2012

Doamnă Profesoară,

Totul a pornit de anul trecut, când am făcut, într-un grup în care în majoritate eram dascăli, o excursie la Belgrad. Și de la Severin și de la Timișoara capitala Serbiei nu este foarte departe. Cu atât mai mult mă interesa excursia aceea, cu cât eu acum lucrez la o piesă de teatru pornind de la războiul din Iugoslavia.
La încheierea excursiei, i-am spus colegului meu, care se ocupase de organizarea ei, că ar fi cazul să se ocupe și să mergem și un pic mai departe, la Viena. La începutul lui septembrie am primit documentaţia. M-a apucat ameţeala. Nu era vorba de bani, care, oricum, nu vor fi niciodată destui, ci de perspectiva de a ajunge în orașul împărătesei Sissi, pe care am descoperit-o prin Emil Cioran.
Locuiam la Timișoara la un ardelean din Lancrăm! pe strada Luceafărului! pe lângă piaţa Doina. În camera mea am găsit o carte apărută la Humanitas, Convorbiri cu Cioran. Unul dintre interviuri purta titlul Sissi sau vulnerabilitatea. Cioran o admira pe împărăteasă din perspectiva problemelor psihice pe care aceasta le-a avut.
Astfel am ajuns să mă intereseze și pe mine figura ei și, implicit, Viena. Mai mult, mai citisem o carte splendidă a lui Jacques Le Rider despre începutul fabulos al secolului vienez. La care am alăturat și plăcerea de a admira, în albume, lucrările lui Gustav Klimt.
S-a mai adăugat o anume febrilitate pe care am observat-o la dumneavoastră pe când vă pregăteaţi să mergeţi acolo și aveaţi parte de foarte românești șicane. Eraţi ca o adolescentă căreia încă nu-i sosise rochia de bal și își frământa mâinile în pragul unei crize de plâns. Scrisoarea mea își are sorgintea în întâmplarea aceea, pe care memoria mea emoţională nu o poate uita.
M-am îmbarcat în autocar vineri, 28 septembrie la orele 18, staţia fiind la câteva sute de metri de blocul în care locuiesc. Drumul până la Timișoara a fost un fleac, mi se părea că zburăm. Am făcut un popas la Piatra Scrisă, unde este înmormântat prietenul nostru Dan Emilian Roșca. Am ajuns la Timișoara și am aflat că urma să ieșim din ţară pe la Sânicolau, adică pe traseul pe care eu făcusem naveta ani de zile, la Șandra. Era deja noapte, n-am văzut decât biserica din mijlocul satului.
Ieșirea din ţară a fost ca o adiere. Mulţi adormiseră în autocar, vameșii au fost cât se poate de discreţi. Eu am fost treaz aproape tot drumul, constatând cum, peste unguri, care au o obsesie seculară a uzului limbii lor, se prăvăliseră în porţii uriașe reclamele agresive ale Occidentului. Nicio milă. Din 20 de firme, nici 10 nu erau în ungurește.
Spre dimineaţă am adormit. M-au trezit ceilalţi când am intrat în Austria și am oprit la o benzinărie, de fapt un complex cu mici magazine, restaurant, bar, unde erau oameni care la 5 dimineaţa luau masa. Ne-am dus la o toaletă unde se plătea, cu toate că era a localului. N-aveam mărunt, așa că am primit un euro de la o colegă profesoară, cunoscută pe drum. Pot zice că am intrat în Occident direct dator, cum îi stă bine unui est-european adevărat.
N-am mai adormit și am fost tot timpul foarte atent la locurile cu totul noi care apăreau de-o parte și de alta a drumului. Era o lume doar visată până atunci, cunoscută doar din poveștile altora. Era Occidentul, mirajul tuturor timișorenilor, o lume organizată de nemţi, cum numai ei știu să o facă.
Am intrat în zona Vienei dimineaţa devreme, cu aburi pe apele Dunării, cu un pic de ceaţă și am știut că vom avea parte de o zi minunat de frumoasă. Orașul era încă adormit, doar pe șosele era aglomeraţie, chiar dacă ora aceea nu ar fi lăsat o asemenea bănuială. Am remarcat clădirile mari, care, chiar dacă erau destul de departe apăsau cu volumele lor ochiul.
S-a considerat că am ajuns prea devreme, mie mi-a plăcut grozav lucrul ăsta. Casele încremenite, ca și când n-ar fi fost locuite, nemișcarea orașului, cum s-ar zice, nu circula nici lăptăreasa, m-au impresionat mult. Am mers o bună bucată de drum de-a lungul Dunării, în amonte, astfel încât am avut ocazia să admir ambarcaţiunile ancorate, unele dintre ele plăcându-mi nespus. N-am mai rămas totuși cu gura căscată ca în portul Pireu, în Grecia. Acolo priveam siderat vasele de croazieră înalte cât blocurile și, ceea ce mă intriga, era viteza grozavă cu care se deplasau și felul în care treceau atât de aproape unele de altele.
Am mers într-o pădure, pe un deal din apropiere, un loc superb, pentru că se vedea panorama orașului, aveau și instrumente de observaţie la distanţă, dar, repet, mi-a plăcut că nu era public pe-acolo. Doar o călugăriţă care era într-o biserică catolică poloneză, din câte am înţeles. Știam de contribuţia poloneză la asediul Vienei, când i-au alungat pe turci și mai știam și că un corp de oaste moldoveană fusese parte a asediatorilor. Chiar și Eminescu vorbește despre eveniment într-o poezie postumă mult iubită de cunoscători și stimaţi consumatori, pentru că zugrăvește un domnitor al Moldovei chefliu și hâtru.
Acolo, pe o bancă, eu am luat micul dejun din traistă, foarte mândru că un pui de găină de la Dâlma, de unde sunt eu de la ţară, a avut onoarea să fie mâncat(pe jumătate) la o așa distanţă și într-o asemenea minunată împrejurare. A trebuit să ne luăm mâncare din România, ca să n-o cumpărăm cu bani grei în Austria. Așa că fiecare și-a pus roșii, ardei, pateu, cașcaval, fructe sau ce i-a mai venit în minte. Eu mi-am pus și o ditamai sticloanţa de apă minerală de doi litri și jumătate, deși știam că n-o să beau numai apă într-o așa excursie. Am rugat pe cineva să-mi facă și o fotografie în acel loc încă departe de orașul imperial.
Trecând pe lângă gara din Viena, mi-am adus aminte o întâmplare și le-am spus-o fetelor din autocar, care s-au amuzat grozav. Mie mi-a povestit-o în studenţie Claus Arieșanu. Când a luat Nichita premiul Herder, s-a dus în lagărul transfugilor și a dat câte o floare(o fi fost 8 martie?) tuturor româncelor. Cei care fugeau din ţară erau mai întâi internaţi într-un fel de carantină, înainte de a lua drumul Occidentului. Probabil se făceau verificări să nu fie spioni. La întoarcerea spre România, pe peronul gării din Viena, Nichita îl întâlnește pe Ioan Alexandru. Sigur euforic îl întreabă: „Bă Ioane, unde ai fost, mă? Am avut bani…” Cu siguranţă, el cheltuise la blană toţi banii pe care îi primise de la austrieci.
Următoarea oprire a autocarului – și cea mai importantă etapă a călătoriei – a fost la Palatul Schönbrunn. Văzusem de multe ori edificiul la televizor, văzusem și un album cu încăperile sale, dar aproape nu-mi venea să cred că eu mă aflu acolo, unde au trăit împăraţii și de unde au condus, mai bine sau mai rău, un imperiu. M-a speriat, în perspectivă istorică, ideea de imperiu, de popoare conduse sub un singur sceptru, fiecare cu trăsăturile sale și fiecare dorind în secret eliberarea.

(Va urma)

Mihai Octavian IOANA

stjust

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *