Anul acesta, pe 24 ianuarie, s-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Mihai Buracu, un mare român care a rămas vertical până la sfârșitul vieții, cu toate necazurile și privațiunile pe care le-a avut de întâmpinat. Profesor emerit de limba română, scriitor, senator de Mehedinți, a fost arestat chiar aproape de majorat, pe când era elev în ultimul an la Liceul „Traian Doda” din Caransebeș.
„Vina” sa era aceea că împreună cu alți câțiva colegi de liceu strânseseră alimente pentru familia profesorului lor de geografie, ridicat de Siguranță fără nici-o explicație, pentru că avea o atitudine anticomunistă. Soția acestuia împreună cu cele două fete fuseseră scoase afară din casă și din serviciu și erau muritoare de foame. Elevii, care cunoșteau prea bine situația familiei profesorului, au încercat să ajute, fără să facă vâlvă, dintr-o omenească dorință de bine.
Gestul lor, absolut creștinesc, a căpătat în ochii comuniștilor dimensiuni apocaliptice.
Mihai Buracu a fost judecat împreună cu „lotul de bandiți” pentru această „crimă” și a fost condamnat la doi ani închisoare. A executat cinci, tot fără nici-o explicație. Dar nu orice închisoare! A fost supus celebrului fenomen al „reeducării prin tortură” care s-a practicat la închisoarea Pitești . Acest cumplit mod de detenție a debutat la temnița din cartierul piteștean Trivale (atunci în câmpul de la periferia orașului ) în 6 decembrie 1949, într-o zi sfântă, de Moș Nicolae, ca o batjocură la adresa divinității. Modelul reeducării prin tortură continuă asupra deținuților a fost sovietic, dar nici acolo el n-a atins cote atât de înfricoșătoare ca la Pitești. Ceea ce este mai de condamnat, este faptul că deținuții de la Pitești, asupra cărora s-a exercitat experimentul, erau studenți și liceeni superdotați din punct de vedere intelectual, tot ce avea România mai de preț la acel moment. Decimând tineretul studios, întreaga viață economică, socială, politică și culturală a țării a fost dată înapoi cu decenii. Fostul deținut politic sovietic Al. Soljenițân, cunoscut pe toată planeta pentru mărturiile sale despre detenția stalinistă, califică ,,Fenomenul Pitești,, ca fiind ,,Cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane,,.
Este o minune că tânărul Buracu, devenit major în închisoare, a ieșit cu mintea întreagă din infernul de la Pitești, care a secerat ori mutilat pe viață sute de tineri nevinovați. Ajunsese la o greutate de 40 de kilograme, la o înălțime de 1,70 m în momentul eliberării din închisoare. Era, practic, un schelet ambulant…
Pentru a-și putea continua studiile și a scăpa de persecuțiile securității, vreme de aproape un deceniu a stat fugar prin Moldova. A revenit alături de familie când avea diploma de profesor în buzunar și se refăcuse din punct de vedere fizic. Imaginea Piteștiului și amintirile de coșmar trăite între zidurile acelei închisori și ale lagărelor de muncă forțată prin care a trecut ulterior nu l-au părăsit însă niciodată. I-am luat de mai multe ori interviu și am constatat „pe viu” ce efecte distructive , ireversibile au avut asupra sa cumplitele torturi prin care a fost obligat să treacă. Dumnezeu i-a dat puterea să treacă mai departe, să ierte și să se străduiască să se integreze în societatea complet schimbată față de ceea ce lăsase el la momentul arestării.
Comunismul își pusese amprenta asupra întregii societăți românești din marea închisoare care devenise România. Frica, foamea, lipsurile de tot felul îi abrutizase pe bieții români. Dispăruse încrederea, omenia, dragostea și mila de aproapele, disponibilitatea de a sări în ajutorul celui aflat în suferință și multe alte virtuți pentru care semenii noștri erau faimoși în Europa interbelică.
Anul acesta, pe 30 ianuarie, s-au împlinit 90 de ani de la nașterea acestui mare român care a rămas vertical până la sfârșitul vieții, cu toate necazurile și privațiunile pe care le-a avut de întâmpinat. Mihai Buracu, după ieșirea din închisoare, s-a căsătorit cu fata care-i fusese prietenă înainte de detenție și care l-a așteptat credincioasă în tot acest timp. Împreună au avut o singură fată, Mihaela. Aceasta este demnă continuatoare a tradițiilor familiei Buracu, renumită pentru patriotism, atașament față de țară și neam, pentru sacrificiile făcute în folosul semenilor. Pe bună dreptate a fost catalogată de locuitorii Țării Almăjulului ( locul de baștină al familiei) drept ne
muritoare.
Ea, Mihaela, adeverește întocmai părerea marelui Alecsandri care spunea „că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!” Prin acțiunile întreprinse se străduiește să calce pe urmele părinților, dar și ale bunicilor a căror faimă a depășit barierele Banatului natal, al Olteniei în care și-au petrecut o mare parte din viață, al zonei Făgărașului unde figura preotului Iosif Corilan Buracu a intrat în legendă. Faptele preotului militar , combatant în ambele războaie mondiale, au stârnit admirația , respectul și recunoștința unor comandanți de mari unități militare străine care l-au răsplătit pentru devotamentul său cu decorații și citări pe Ordine de zi ale armatei. Ziarele vremii au elogiat modul în care un preot străin se îngrijește de rănile trupești și sufletești ale ostașilor fără deosebire de etnie sau tabăra militară în care au luptat, cu un devotament și curaj ieșite cu mult din comun.
Pentru strălucitele virtuți ostășești și duhovnicești, după încheierea războiului, părintele Buracu a intrat în vizorul Securității ca o persoană cu prea mare trecere la oamenii de rând, cu prea multă influență în rândul maselor și a fost catalogat fără nici-o jenă sau remușcare „dușman al poporului”, un „bandit” care trebuie urgent izolat. Așa se face că părintele s-a văzut în situația ingrată de a deveni fugar ca să nu-și piardă libertatea.
Tată a 11 copii, unul mai valoros decât altul, exemple de moralitate și verticalitate, părintele nu a încercat în nici-un fel să-și promoveze propriii copii deși i-ar fi fost extrem de ușor s-o facă având în vedere notorietatea sa. Dimpotrivă.
Majoritatea copiilor fiind băieți, și-au făcut datoria de ostași pe câmpurile de luptă. Nu s-a pus problema să fie vreunul cocoloșit în fustele mamei sau în spatele frontului. Cei mai mari au îmbrăcat uniforma militară imediat ce armata a fost mobilizată, au luptat acolo unde unitățile lor au fost repartizate și s-au evidențiat prin eroism și disciplină. Unul a murit eroic pe frontul de est ceea ce nu i-a descurajat pe ceilalți. Cei mai mici au rămas în grija mamei care numai ea știe cum reușea să mențină gospodăria în lipsa soțului mereu plecat, cum reușea să procure hrana pentru atât de multe guri și să mai facă față și problemelor comunității care apela la sfatul și ajutorul său ca la un fel de autoritate locală, exemplu și model pentru celelalte femei copleșite și ele de grijile familiei și ale vremurilor de război.
După război și după schimbarea regimului politic, această mamă eroină și soție model a murit subit, în condiții niciodată elucidate. Soțul fugar n-a putut nici măcar să participe la înmormântarea celei care-i fusese alături aproape o jumătate de veac la bine și mai ales la greu.
Niciunul dintre copiii părintelui Buracu, ajuns la gradul de maior militar înainte de pensionare, nu a rămas nepedepsit de regimul comunist, imediat după instalarea sa în martie 1945. Părintele însuși a fost arestat în timpul primului război mondial de unguri pentru atitudinea sa unionistă și participant activ la actul Marii Uniri. După al doilea război mondial a fost arestat și condamnat de două ori de regimul comunist pentru atitudine anticomunistă. După eliberarea din temniță i-a fost anulată pensia și a trăit până la sfârșitul vieții luptându-se cu greutățile. Nu s-a pus problema lipsei mijloacelor de trai, fiindcă nu ar fi permis copiii săi acest lucru, dar durerea pentru umilințele nemeritate pe care comuniștii i le administrau cu prisosință erau mai mari decât orice greutate materială.
Este înmormântat la Prigor, lângă strămoșii și cea mai mare parte a copiilor săi. Bănățenii nu l-au uitat și nu-l vor uita, fiindcă faptele sale sunt încă vizibile peste tot. Un bust din bronz i-a fost pus în fața bisericii din Prigor, o troiță și plăci comemorative se află prin diferitele locuri unde pentru o vreme a funcționat părintele. Activități comemorative se desfășoară frecvent în amintirea părintelui, mai ales în Banat.
Chiar și orașul nostru, Drobeta Turnu Severin, îi datorează părintelui foarte mult. Cea mai de seamă amintire este clădirea Palatului Culturii, cel mai frumos edificiu la urbei, la construirea căruia părintele a pus multă muncă și suflet, acolo a și locuit cu numeroasa sa familie. Niciunul dintre copiii părintelui Buracu nu mai este în viață. Sunt însă destui nepoți care se îngrijesc de mormintele bunicilor și părinților, iar comportamentul lor civic este pe măsura străbunilor. În urmă cu doi ani, Mihaela CIOBOTEA BURACU, fiica lui Mihai BURACU a donat impresionanta bibliotecă a tatălui său Bibliotecii „I.G. Bibicescu” din Dr. Tr. Severin. „Un gest nobil, pornit din noblețe sufletească,” așa cum a fost consemnat gestul Mihaelei de către un cotidian severinean!
Dumnezeu să-i aibă în paza Sa pe toți urmașii părintelui. Să fie răsplătiți pe măsura sacrificiilor făcute de ei și de înaintașii lor. Mihaela este acum singura descendentă a acestei ilustre, renumite și legendară familie care mai ține legătura cu severinenii. A ales ca acum, la împlinirea a 90 de ani de la nașterea tatălui său, la 70 de ani de la condamnarea sa și intrarea în infernul de la Pitești, să publice a IV-a ediție a cărții ”Tăblițele de săpun de la Itșetip„ al cărei autor este Mihai Buracu. Este o carte document care va fi un martor de primă mână la o judecată a viitorului, atunci când cei vinovați de atrocitățile fără seamăn săvârșite în deplină cunoștință de cauză vor fi judecați. Va fi o judecată ipotetică fiindcă acei călăi au părăsit această lume fără să-i fi tras cineva la răspundere pentru crimele comise. Părintele Veșnic i-a ridicat pe studenții de la Pitești (colegii de suferință nefericiți ai lui Mihai) din iadul lumesc, , întăriți în credință și înfrumusețați în iubire. Călăii în schimb au fost trimiși în iadul veșnic pentru torturile aplicate acelor tineri nevinovați care au suferit pentru neam și țara lor.
Generația 1948 este socotită generația neînvinsă, nemuritoare. Ea a purtat cu curaj crucea pe care a fost răstignită pentru a-și vedea patria și neamul izbăvit de ciuma roșie și înălțat iarăși pe temelia valorilor ancestrale. Faptele relatate de Mihai Buracu sunt cutremurătoare, reale, din fiecare pagină a cărții adevărul izbucnește cu forța unui vulcan în erupție. Tocmai de aceea, fiecare ediție a cărții s-a epuizat foarte repede. Publicarea noii ediții, în orașul în care autorul a trăit cea mai mare parte a vieții, a fost un moment de bucurie și mare emoție pentru gestul frumos pe care Mihaela Buracu Ciobotea îl face pentru memoria părinților și înaintașilor săi, apreciat de severineni așa cum se cuvine. Dumnezeu să-i dea sănătate și putere să ne fie mereu alături în acțiunile pe care le vom face și noi, mehedințenii, în onoarea familiei BURACU.
Ileana MATEESCU
