PAPA FRANCISC VINE ÎN ROMÂNIA SĂ REPARE GREȘELI ALE REGIMULUI COMUNIST (I)

A început numărătoarea inversă pentru vizita istorică pe care Papa Francisc o va face în România. Călătoria apostolică va începe pe 31 mai, în Bucureşti. În a doua zi a vizitei, Suveranul Pontif va fi la Şumuleu Ciuc şi la Iaşi. Pelerinajul se va încheia pe 2 iunie, la Blaj, unde Papa va beatifica şapte episcopi greco-catolici pe Câmpia Libertăţii.
În a treia zi a călătoriei apostolice, Sfântul Parinte va merge la Blaj, unde va prezida Sfânta Liturghie Publică Solemnă de Beatificare a celor șapte episcopi martiri greco-catolici. Beatificarea este o etapă în procesul de canonizare, care presupune recunoașterea sfințeniei.
După beatificare, cei șapte episcopi martiri ai închisorilor comuniste „trec în rândul fericiților” și se va desemna data din calendarul liturgic al Bisericii Catolice din România la care li se va cinsti memoria. Vizita de trei zile pe care Suveranul Pontif o va face în România este cea mai lungă vizită pe care Papa Francisc o are într-o ţară europeană.
Hotărârea Sfântului Părinte de a veni în România a fost generată de audiența din 19 martie a.c. a prefectului Congregației pentru cauzele sfinților, cardinalul Giovanni Angelo Becciu la Sfinția Sa, când a autorizat promulgarea decretului privind martiriul Slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, episcopi, uciși ”in odium fidei” în diferite locuri din România între anii 1950-1970.
Greco-catolicii din Ardeal reprezentau aproximativ două milioane de credincioşi în momentul instaurării regimului comunist. Treptat, au intrat în ilegalitate, apoi au fost desfiinţaţi printr-un decret. Episcopii şi preoţii care s-au opus decretului comunist au fost aruncaţi în temniţe, unde mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul. La data de 27 octombrie 1948, în urmă cu exact 71 de ani, într-o şedinţă de colectiv a Ministerului Afacerilor Interne, condusă de către ministrul Teohari Georgescu, s-a luat decizia arestării tuturor episcopilor greco-catolici şi s-au luat toate măsurile pentru desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma. Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii prin Decretul 358 de la 2 decembrie 1948, care stabilea: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile ( adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ.”
În cuprinsul legii, se mai specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“. La acea vreme, spun istoricii, cultul greco-catolic avea aproximativ 1.800.000 de credincioşi, majoritatea dintre ei locuind în Transilvania, şi erau păstoriţi de aproximativ 1.700 de preoţi.
Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti. Cei 12 episcopi ai cultului au fost: Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftene, Iuliu Hossu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Dragomir şi Ioan Ploscaru.
Episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan au fost arestaţi în decurs de câteva zile, după ce s-au opus unificării forţate. Soarta lor au împărtăşit-o şi mulţi alţi preoţi din Blaj, Cluj, Timişoara, Arad, Oradea. Iniţial, episcopii au fost închişi la locuinţa de vară de la Dragoslavele, judeţul Argeş, al celui de-al treilea patriarh al României, Justinian. Acesta îi vizita des pe episcopi, în încercarea de a-i convinge să treacă la ortodoxism. Conducătorilor de eparhii li s-a interzis să ia contact cu lumea de afară şi au fost obligaţi să asiste la cursuri de marxism.
De la Dragoslavele au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, judeţul Călăraşi, transformată în lagăr de detenţie pentru ierarhii uniţi, unde au avut parte de un tratament mai dur. Cum nici aici episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie nu au cedat, au fost aruncaţi în beciurile Ministerului de Interne şi pe urmă duşi la Văcăreşti, unde ultimul a decedat în urma torturilor, la 10 mai 1950.
Dintre cei șapte episcopi, cel mai apreciat de Papa de la Roma a fost Iuliu Hossu, cel care fusese înălțat încă din timpul vieții la rangul de cardinal, dar nu s-a putut bucura de această cinste fiindcă guvernanții comuniști i-au pus o condiție: dacă se duce la Roma să fie investit cu însemnele de cardinal, nu se mai poate întoarce în România. Având de ales între Țară și rangul de Cardinal, Iuliu Hossu a ales ȚARA. Câți români ar fi ales la fel?
Episcopul Iuliu Hossu a fost primul cardinal român provenit dintr-o Biserică românească. A rămas și singurul până la revoluția din decembrie 1989. Lucrul acesta spune foarte mult despre personalitatea MARELUI PRELAT , considerat personalitate emblematică a MARII UNIRI. Mai ales că el a ajuns la această înaltă demnitate ecleziastică într-o perioadă când biserica pe care o slujea fusese desființată iar el era arestat și prigonit de mai bine de 20 de ani de către regimul comunist.
Cardinalii sunt cei mai apropiaţi colaboratori ai papei, chemați să fie ”neînfricați mărturisitori ai lui Cristos și ai Evangheliei sale în Cetatea Romei și în ținuturile cele mai îndepărtate ale pământului”. Ei sunt aleşi pentru a-l ajuta pe suveranul pontif în conducerea Bisericii fie în mod colegial, fie personal, îndeplinind diferite misiuni în cadrul Curiei Romane. De asemenea, cei care nu au împlinit 80 de ani au misiunea de a-l alege pe noul papă. Numărul lor la nivel planetar este foarte mic, fiindcă puțini sunt cei care îndeplinesc condițiile pentru a ajunge la această înaltă demnitate. Numele lui Hossu se înscrie în rândurile marilor luptători pentru biserică şi eliberarea poporului din care a făcut parte. Cuvintele sale „credinţa noastră este viaţa noastră“ au rămas vii până azi şi sunt un model pentru toți oamenii, teologi sau laici.
S-a născut la 30 ianuarie 1885 în comuna Milaşul Mare, județul Cluj, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind al treilea dintre cei patru băieți ai Victoriei, fostă Măriuţiu şi ai preotului paroh greco-catolic, Ioan Hossu. Iuliu a avut și două surori, deci în total în familia sa au fost șase copii. Originea familiei este ardeleană dar din zona Sibiului. Părinții s-au stabilit în Milaș pe la 1880 pentru că acolo primise post Ioan Hossu. A fost crescut așa cum se cuvine într-o familie de preoți, cu credință în Dumnezeu și cu convingerea că bunătatea este tot un dar de la Cel de Sus, unul care trebuie împărtășit tuturor oamenilor. Viața lui de copil a fost din punct de vedere material modestă, dar plină de virtuți morale care vor rămâne neschimbate de-a lungul chinuitei sale existențe.
A copilărit în casa părinţilor din satul natal, Milaşul Mare, situat aproape în inima țării. În aceeaşi localitate a început şcoala primară unde s-a evidențiat detașat dintre colegii săi, prin ușurința cu care-și însușea cunoștințele predate, prin disciplină, seriozitate și maturitate în gândire. După absolvirea claselor primare, a fost înscris la Reghin, la Gimnaziul Luteran, unde funcţionau patru clase, cu aproximativ 140 de elevi în total, cei mai mulţi fiind români, restul unguri şi saşi. Dascălii predau, așa cum se întâmpla pe tot cuprinsul Ardealului la acel moment, numai în limba maghiară și după caz, germană, cu excepţia orelor de religie şi a cântului bisericesc, transmise în limba maternă a elevilor. Pentru că elevii nu se discriminau între ei ( ba chiar se aliau și locuiau mai mulţi, de etnii diferite, la aceeași gazdă să ușureze cheltuielile părinților şi plăteau împreună cazarea şi mesele) și ajungeau să vorbească toți cursiv germana şi maghiara. Nu foarte rar se întâmpla ca și copiii sași ori maghiari să învețe și ei limba română, pentru a se putea mai ușor înțelege cu colegii lor de clasă, majoritari români.
În anul şcolar 1899-1900, Hossu a intrat în clasa a IV-a, la Gimnaziul inferior romano-catolic din Târgu Mureş, printre călugării franciscani, şi după absolvire a trecut la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. Acolo s-a împrietenit cu Iuliu Haţieganu, viitorul fondator al unei şcoli importante de medicină la Cluj, şi amândoi s-au remarcat la învăţătură. Viața avea să-i aducă pe cei doi tineri de multe ori împreună în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Evidențiindu-se prin învățătură și purtare în 1903 cei doi au plecat într-un pelerinaj la Roma, organizat de Vasile Hossu, vărul tatălui lui Iuliu şi ulterior Episcop al Lugojului.
(Va urma)
ILEANA MATEESCU