Sunt fericit. După mult timp sunt, în sfârşit, fericit! Copiii mei, alături de ai voștri, şi-au luat ţara înapoi. Cum, de la cine? De la mine! Să înţeleg din expresia feţelor că nu ştiţi povestea. E cam lungă şi nu ştiu dacă aveţi răbdare să o ascultaţi. Ziceţi că încercaţi. Bine. Totul îşi are, cred, începutul într-o discuţie de seară. Tata m-a chemat şi m-a întrebat ce gânduri am. Cu politica. De fete mă mai întrebase, dar de politică nu, niciodată. Nu mă gândisem vreodată la asta, considerând că, prea mic fiind, nici nu e cazul. I-am cerut lămuriri. Mi-a spus că el nu a făcut politică, mai mult de frică, dar că a înţeles că nu a fost bine şi îmi recomanda mie să mă decid. Nu ştiu de ce considera că aş fi avut mai mult curaj ca el, dar l-am întrebat ce variante am. Două, mi-a răspuns. Prima ar fi să intri în partidul comunist. I-am cerut repede pe a doua, argumentând că pe ăia nu îi suport. Îmi îngrădesc libertatea de opinie. Şi de exprimare. Cea de-a doua, mi-a spus, e mai grea.
Înseamnă dizidenţă. Ceva de tipul Nelson Mandela? am imaginat eu. Da, cam aşa. Atunci, asta aleg! M-a privit tăcut un timp şi am înţeles că ar fi vrut să aleg prima variantă. Ştii, asta poate înseamna ani lungi de închisoare…, a făcut el o ultimă încercare. Mi-a respectat însă opinia pe care mi-am menţinut-o, la fel cum a făcut apoi tot timpul cât a mai trăit. Pe atunci preferam privarea de libertate comunismului. Am uitat discuţia, poate şi pentru că nu a fost cazul să devin comunist. Nu am apucat. A venit Revoluţia care m-a găsit un zănatic fericit în fruntea unei mulţimi de manifestanţi. Fără griji, dar extrem de fericit. O singură dată mi s-a strâns inima când, privind în faţă, am văzut soldaţi în uniform albastră cu arma la picior. În spate privind, am realizat că mulţimea, precaută, rămăsese în urmă, departe de micul meu grup de prieteni la fel de entuziaşti ca și mine. Am avut curajul să merg mai departe. Nu s-a tras, nu am murit. Am priceput mai apoi că printre cei care m-au urmat acolo ori printre cei care au privit evenimentele la televizor s-au găsit revoluționari. Cu certificat. Scutiri de taxe, de impozite și drepturi. Pe care eu nu le-am cerut niciodată. Se născuse noul om de dreapta, cel care credea în valorile democrației, în libertate, în viitorul ce nu mai avea de-a face cu ciuma roșie. Cu comunismul. Cu oportunismul. Au venit alegerile, primele alegeri libere. Am votat, alături de puțini alții, dreapta. Nu am câștigat, dar am continuat să mă identific aparținător curentului anticomunist. Mi-am început cu greu, fără sprijin, propria afacere, în timpurile lui Iliescu.
Încercam să fiu un om al clasei de mijloc, un om adevărat al dreptei. A început să-mi fie bine, aveam un magazin, un mic și drăguț bar. Un om de dreapta adevărat, revoltat că la putere sunt comuniștii. Nu se mai intitulau așa, dar ce conta? Pentru noi, etichetele erau ușor și plăcut de aplicat. Eram atât de tineri… Am fost alături de bucuroșii primelor alegeri câștigate de dreapta. Pe lângă cei de care nu îmi mai aduc aminte, țopăiau câțiva din pnl și ceva mai puțini, dar guralivi, din pd. M-au usturat rău primele măsuri de redresare a economiei, dar am rămas încrezător în gândirea liberală. Nepriceput, am închis afacerea când de la o zi la alta creștea chiria și cursul valutar. Eu vindeam în lei, dar cumpăram la noul curs al dolarului. Din ce în ce mai slăbit, leul, umbră palidă a celui din timpurile comuniștilor, își pierdea zilnic valoarea. Nu am fost atent la macroeconomie, la dispariția flotei sau la închideri de fabrici. Eram preocupat, ca simplu om de dreapta, să supraviețuiesc timpurilor pe care le așteptasem. Să pun pe masă pâine copilului meu. M-am adaptat. Am luat, ca om de inițiativă, sapa în mână, târnăcopul, cazmaua și orice altceva mi-ar fi asigurat supraviețuirea. Și am muncit pământul. Pe-al altora. L-aș fi mâncat de-ar fi însemnat că asta putea adduce familiei mele o zi în plus de viață. Am ucis, pentru prima dată, animale. Ca să mănânc. Eram om de dreapta, om care putea face față provocărilor. Am cărat cu spinarea sute de tone de cereale. De data asta, pentru alții, nu pentru mine, pentru alți oameni de dreapta, cei care se adaptaseră mai bine sistemului. Și am votat, și acum, cu speranță, dreapta! Am pierdut, iarăși. Din nou au venit comuniștii, Năstase și ai lui. Rău, mi-am zis, dar trebuia să răzbesc cumva. Nu mai speram să am șanse cu privatizări, nu mai aveam bani și nici nu cred că aveam talent pentru afaceri, așa că am încercat, timid, să dau examen pe un post de bugetar. Până la urmă, educația comuniștilor pentru asta mă pregătise. Am obținut postul, și atunci, și în anii care au urmat. Fără șpagă. Prin concurs. Nu învățasem să dau mită și nu aș fi acceptat așa ceva. Este nevoie să repet?
Eram un adevărat om de dreapta! Ca urmare, i-am votat tot pe ei. Pe cei care făcuseră alianță împotriva comuniștilor. Să cadă arogantul ăla care îmi spunea că trăiesc bine. Să vină cel care îmi promitea că voi trăi bine. Și a venit, dar n-am trăit. Bine. La început au zis că 9,66 la un examen nu e suficient. Mi-au pus pumnul în gură zicând că sunt alți oameni care au dreptul. Sau care au dat dreptul, nu am înțeles bine. Și am rămas acasă un timp, până și-au amintit că fusesem, totuși, un om de dreapta. Puteam fi, posibil, folositor. Sau folosit. Mi-au dat ceva de lucru, cu un salariu mulțumitor, cu doar câtva mai puțin ca femeia de serviciu. Aduceam însă, după trecerea lunii, bani acasă. Nu destui, dar suficienți cât să aibă copilul meu ce mânca. Și uneori câteva jucării, luate pentru că învățasem să stau flămând. Dar nu mai conta foamea, de vreme ce copilului meu îi străluceau ochișorii pentru zgrumele de plastic, cu greu cumpărate. Și i-am votat din nou! Că au greșit ailalți, că au avut moștenire grea. Că infractorii lor sunt mai deștepți ca infractorii celorlalți. Că oricum, pe cei ai altora or să-i aresteze. Că trimit, așa cum au promis, la țepe. Cum, pe noi? Nu pe noi, nu pe-ai noștri, pe-ai ălora! Că nu se mai întâmplă să ne fure cineva, că, în sfârșit, voi trăi bine!
Mi-au tăiat din salariu după doi ani. Cică sunt grasul care suge vlaga celui slab. Că am umplut țara de mămici și de pamperși. Că sunt chior, ce, eu nu văd că e criză? Colegul meu de dreapta șia luat mașină mică imediat după reduceri. Auzi, eu nu știu că doar
pentru fraieri este criza? Că sunt prea bătrâni cei bătrâni și că sunt prea tâmpiți cei tineri. Adică vorbeau de copilul meu. Sau de ai voștri? Mi s-au îmbolnăvit de neajunsuri părinții ca să-mi moară în tăcere ceva timp mai târziu. Și eu nu am mai putut. Gata! Ca orice intelectual din vest, sunt acum de stânga. Comunist, ai zis? De câte ori nu ți-ai plătit ratele din cauza mea? De câte ori ai fost în pragul arestării abuzive? Câți ani ai fost umilit? De câte ori ai fost călcat în picioare de voința bunului plac a unora care îți spuneau că ești slugă pe moșia lor? De câte ori ți-au fost amenințați copiii cu moartea așa cum mi s-a întamplat mie? Și ăștia sunt oamenii de dreapta pe care îmi ceri să-i susțin eu? Cei care au împărțit țara în săraci și bogați, în tineri și bătrâni, în cei cu școală sau cu mai puțină școală, în hoții lor mai buni și mai rar arestați sau cercetați și hoții altora? Cei care seamănă ură în mintea celor care își permit să injure pe cei care le învață, le însănătoșesc și le apără copiii, pe cei care uită mai mereu că acasă îi așteaptă propria familie? Uitând că ei înșiși nu ar fi nimic fără aceia care le-au pus creionul în mână. Fără cei care le-au tăiat cordonul ombilical. Fără cei care au murit împușcați departe de țară.
Urlând că aceștia nu muncesc, nu produc, că sunt ținuți în spate… Că le fac viața grea alături de bătrânii care au curajul să voteze ceva ce cred ei că le asigură liniștea? Alături de alți nefericiți care au avut ghinion în viață? Acum sunt fericit. De la un comunist ca mine și-au recuperate copiii țara înapoi. Ai mei și ai voșt ri.Doar puține lacrimi mi s-au împletit tăcute în barbă, văzându-mi prietenii țopăind transfigurați de bucuria victoriei alături de cei care m-au înfometat, alături de cei care mi-au amenințat copiii cu moartea. Cică , osă mi-i găsesc spânzurați de poartă, spuneau, că ei sunt duri, oameni de dreapta. Dar, spuneți voi, nu-mi dați dreptate când spun că fericirea copiilor și a voastră îmi e mai presus decât a mea? Că pot fi bucuros a tâtavreme cât ne sunt copiii mulțumiți?
Că au scăpat de comunism. A, nu știu ce e ăla? Nu contează, e bine că și-au luat țara înapoi. Las’ca să aibă ei și voi, ce dacă eu nu mai am! Nu merit,sunt un comunist. Dar sunt fericit.
După mult timp sunt, în sfârşit, fericit!
Ion Rogoveanu
Lasă un răspuns