ără îndoială, noua carte de versuri a lui Dan Şalapa este un proiect literar ambițios și acest lucru se observă în special în alegerea titlului și în structura fractalică. Astfel, așa cum menționează însuși autorul în prefața sa, GALACTOS este un cuvânt de origine grecească și,în traducere liberă, înseamnă „lapte“, dar nu atât la alimentul cunoscut și necesar vițeii se referă poetul, cât la CALEA LAPTELUI, CALEA LACTEE, metaforă pentru POEZIE, văzută ca o axă pe verticală, acel „a privi în sus, o privire prin ochii poeziei“. Lumea astrală, fascinația cerului, a nașterii și a nenașterii par să fie jaloanele acestui nou volum.
Structural, cartea este organizată în trei „brațe“ corespunzătoare celor trei momente cruciale din viața omului: Brațul I „Răsărit“ – nașterea, cosmogonia; Brațul II – „Zenit…“ – nunta, înflorirea; Brațul III „Apus…“ – moartea, plecarea.
Fiecare „braţ“ este alcătuit din 10 „spirale“, sugerând astfel diferite dimensiuni ale fiinţei, vârste în vârste, elanuri şi treceri, pendulări între a fi şi a nu fi, între născut şi nenăscut.
Cele 10 „spirale“ ale primului „braţ“ se înscriu în linia unui neoexpresionism nutrit cu motive şi imagini din marea poezie blagiană sau nichitiană: o poezie a ţipătului originar, a răvrătirii, puternic marcată de construcţii lingvistice exclamativ-interogative, o continuă pendulare între apollinic şi dionisiac, o poezie a freamătului şi a neliniştii. Poetul este Dumnezeul unei cosmogonii care stă sub semnul oului originar: „cocon sub coaja unui ou,/ Neînduhovnicit de ceruri“.
Lumea e guvernată de „geometria frigului“, opusul tapasului din cosmogonia eminesciană, acel duh al căldurii preluat din mitologia indiană. Zeroul, cercul, rotundul sugerează, ca şi la Nichita, ideea ciclicităţii, a „răs-genezei“: Ne-creatul, Ne-nimeni, Ne-începută sunt tot atâţia termeni care trimit la ideea că lumea este renăscută prin vers, prin artă în general. Un alt simbol al acestui „braţ“ este omul-stea, omul privegheat de propriul lui destin.
PHOENIX
În fiecare doarme o pasăre Phoenix,
În fiecare moare o aripă necrescută încă,
În fiecare doarme un somn renăscut,
În fiecare răsare o moarte ca un surâs…
Din fiecare pleacă ceva ce n-am avut,
Din fiecare saltă un orizont neştiut,
Din fiecare izvoade un blestem bănuit,
Din fiecare un alt fiecare caută să scape…
Cum fiecare alege aripa cea mai înaltă,
În fiecare o pasăre-şi va face cuib;
Cum fiecare visează o pasăre Phoenix,
În fiecare e-un ou de cenuşe…
Braţul II continuă jocul de-a Demiurgul printr-o expresivitate de tip ludic. Aflat „în pântece de Demiurg“, omul-artist trăieşte cu intensitate tot ceea ce creează: arta, iubirea, prietenia, deziluziile, toate se topesc în magma aceluiaşi elan dionisiac, semn al vitalităţii fiinţei. Exerciţiul intertextualităţii se revendică acum din poeţi precum Villon, Baudelaire, Bacovia sau Dinescu, în etapa maximei înfloriri.
În Braţul al III-lea, elanurile iniţiale se domolesc treptat şi fiinţa intră sub zodia reflexivităţii. Poetul devine elegiac şi se alătură confraţilor săi „în ceruri, învineţiţi/ De vorbele de piatră ale lumii ăsteia“. Dedublarea, scindarea dureroasă a fiinţei trimit din nou la Nichita, perceput şi asimilat creator totuşi. Artistul se răzvrăteşte meditativ împotriva „Pantocratorului sălbatic“, de fapt împotriva morţii, a limitei biologice. Motivul nopţii şi al păsării Phoenix sunt spirale ale expierii şi ale speranţei regenerării: „În fiecare, un ou de cenuşă“; „În fiecare doarme o pasăre Phoenix/ În fiecare moare o aripă nenăscută încă“.
VIORICA STĂVARU
