Sorin Delaskela, Despre retragere şi simplificare, Editura A.T.U., Sibiu-Hermannstadt, Colecţia Proză contemporană
Sâmbătă, 25 ianuarie a.c., librăria SONET (Magazinul Decebal, etajul 1) a găzduit lansarea celui de-al optulea volum care poartă semnătura eseistului şi publicistului severinean Sorin Delaskela. Evenimentul s-a dorit a fi o întâlnire a scriitorului cu prietenii apropiaţi, colegi de breaslă cei mai mulţi dintre ei, care s-au bucurat să-i fie alături la această „ieşire“ în lume a cărţii sale.
Despre cartea unui om pe care îl ştii de multă vreme poate fi extrem de uşor sau extrem de greu să vorbeşti sau să scrii. În pliurile ei palpită măcar o zecime din ceea ce ai intuit că se petrece cu el în momentele relaxate sau, dimpotrivă, în cele cruciale. Cu toate acestea, cred că subiectivitatea unui prieten este pragul maxim de exigenţă în receptarea imediată. Aşteptările sunt mari de ambele părţi. Întotdeauna, cartea îşi caută, subteran şi aproape subversiv, aliatul printre cei aflaţi în calda ei proximitate. De ei trebuie să treacă întâi. Pe ei trebuie să-i dizolve cumva şi să-i ducă în drumul ei către ceilalţi, necunoscuţii…
Cartea lui Sorin Delaskela mizează încă o dată pe exerciţiul autoscopiei de tip diaristic. În esenţă, cu excepţia „Discursului diurn“ (volum de publicistică, 2009), toate celelalte s-au înscris mai mult sau mai puţin în linia literaturii autoreferenţiale. A privi lumea atât din mijlocul cercului, cât şi de pe marginea rotitoare a acestuia pare a fi locul prielnic pentru cel veşnic neaşezat. O „neaşezare“ prielnică scrisului însă. Lumea aflată în glisaj, fiinţa lăuntrică bântuită de spaime deopotrivă diurne şi nocturne, fărâmiţarea lentă, inexorabilă a sinelui, „retragerea şi simplificarea“ resimţite nu doar la scară individuală, recuperarea scriptică a unor vârste şi a unor oameni care ţi-au locuit balsamic existenţa de-a lungul timpului, toate acestea îşi caută, pe rând, expresia potrivită în cartea de faţă. O carte închegată puţin câte puţin din aglutinarea jurnalelor ţinute din adolescenţă şi până azi, exerciţiu fragmentar al vieţii înseşi, din care autorul extrage, cu penseta aproape, acele eşantioane menite să oprească acţiunea erozivă a timpului. Exerciţiul autoscopic se prelungeşte, complice, în observarea celorlalţi: „Spectacolul uman e cât se poate de interesant. Doar uneori te încearcă acest sentiment de izolare, de atomizare, în ciuda rumorii, în ciuda forfotei, în ciuda expunerii. Sentimentul unei mari singurătăţi colective. Corpuri ce trec unele pe lângă altele şi nu se ating, nu se pot atinge, rulează încolo şi încoace, nu comunică niciodată, doar îşi expun suprafeţele, cochiliile“ (pag. 97) sau „Nu mă mai împotrivesc lucrurilor, mă las lor. Azi, ca şi ieri, viaţa are gust de naufragiu“ (pag.52) Căutarea prin jurnalele altor vârste (inclusiv prin volumele diaristice ale unor confraţi din varii perioade şi spaţii geografice) este, poate, expresia unei irepresibile nevoi de a simplifica prin retragere. Dizolvarea propriei identităţi în identitatea celuilalt. Teama de atomizare, proprie lumii din ce în ce mai alienate în care trăim, se scurge spre începuturi, spre copilăria aurorală, spre adolescenţa şi tinereţea dintâi, când noi înşine eram un proiect în sine, suplu, maiestuos, destinat împlinirii: „Mesteci, mesteci. Înghiţi. Sucurile gastrice îşi fac meseria. Faci caca şi o iei de la capăt. Dar nu e decât mecanică, masticaţie, rutină, adaos cantitativ. Începem în forţă, cu frenezie, gustând toate aromele lumii, aerul răcoros al dimineţii, marginea cănii, laptele cu cacao, textura cuburilor de lemn şi a plastilinei, durerile subţiri şi mici ale juliturilor, gustul propriului sânge din nasul spart şi al nucilor verzi. Apoi, după copilărie, undeva pe parcurs, toate lucrurile astea se pierd, se atenuează. Maturitatea e drumul cel mai sigur spre nimic“ (pag.58) Scepticismul, zgura trăitului, umbrele fragile ale celor duşi din lumea aceasta şi din existenţa diaristului, alimentează destrămarea fiinţei. A scrie jurnal se dovedeşte astfel „un mic exerciţiu de luciditate“. Pe care nu-l confundă niciodată cu sinceritatea: „Adeseori, a fi sincer nu înseamnă decât să fii stupid şi cinic şi grăbit“ (…) Prin jurnal nu fac decât să îmi ridic privirile şi în oglindă să dau de mine. Sunt nevoit să mă văd, să-mi trec palma peste luminile şi umbrele propriului chip…“ (pag.120) Prin extensie, jurnalul ţinut la trepte diferite de vârstă este oglinda multiplu faţetată a fiecărui eu care ne întregeşte. Eşti „nevoit“ să te vezi, să te recompui, să reasamblezi ceea ce odată era întreg sau care îţi crea iluzia întregului şi a unicităţii. Jurnalul depăşeşte faza psihanalitică, de jgheab al defulărilor repetate. După vârsta de 40 de ani, umbli prin caietele şi mansucrisele din trecut ca prin cutia de pantofi în care mamele ascund dulcile fleacuri ale virginalităţii noastre. Te uiţi spre tine ca spre un străin, până când duioşia recunoaşterii se scurge în tine lichidă. Retranscrierea jurnalelor vechi, ca şi scrierea lor propriu zisă, devine “o scriitură însoţitoare“, te laşi în voia ei, conştient că nu finalitatea e importantă (nici nu există, practic, una!), ci exerciţiul empatic al însoţirii textului.
În paginile ei, cartea lui Sorin Delaskela exfoliază lumi miniaturale, fragmente uluitoare de proză autonomă sau de poezie senzorială, portrete feminine în mişcare, într-o scriitură fluidă şi elegantă, captivantă şi provocatoare în acelaşi timp. Unicul mod de a învinge spaima neantului al unui om „din care ies la suprafaţă, ca dintr-o cochilie, doar braţele albe, gelatinoase“.
VIORICA STĂVARU
