Oricât am fugi de noi înşine şi de spaimele noastre, oriunde am încerca să ne refugiem din faţa propriilor demoni, ne vor găsi şi ne vor provoca să-i înfruntăm. Nu te poţi ascunde nicăieri, nici măcar în cele mai îndepărtate ţinuturi, în creierii munţilor sau în sălbăticia pădurilor, departe de tumultul indistinct al mulţimilor din jungla metropolelor. Luăm cu noi, în fuga disperată de presiunea celor din jur, toate neîmplinirile şi toate frustrările acumulate în timp, lipite de noi ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo…
Despre această „fugă“ şi despre lunga, teribila exorcizare a demonilor lăuntrici fac „vorbire“ două cărţi citite recent, care se adresează în special femeilor pe care soarta le-a lipsit de bucuria mirabilă a maternităţii: Lumina dintre oceane, scrisă de australianca M.L. Stedman, şi Copila de zăpadă, romanul de debut al scriitoarei Eowyn Ivey, originară din Alaska.
În prima carte, cuplul alcătuit din Tom Sherbourne şi soţia sa, Isabel Graysmark, îşi duce viaţa pe Ianus Rock, o insulă australiană aflată la distanţă de o jumătate de zi de coastă. Cei doi sunt oameni dintr-o bucată: el, fost combatant în timpul Primul Război Mondial, ea – o fată puternică şi voluntară, dedicată familiei pe care şi-a întemeiat-o. Izolaţi de restul lumii (Tom este paznic de far pe insulă), fiecare dintre ei se vede silit să lupte, în timp, cu fantasmele unui trecut recent, marcat de ororile războiului (Tom) sau cu durerea pierderii unui copil, în urma unui avort spontan (Isabel). Iubirea nu-i ajută întotdeauna să rămână pe linia de plutire, iubirea cunoaşte metamorfoze ciudate. Din iubire egoistă, vor greşi, vor suferi, se vor înstrăina. Întâmplarea care va arunca în derivă relaţia şi viaţa celor doi este una banală, în esenţă: într-o zi, pe ţărm eşuează o barcă în care se află un bărbat mort şi un bebeluş, o copilă încă în viaţă. Protocolul îl obligă pe Tom să raporteze incidentul, dar Isabel, care pierduse recent a nu ştiu câta sarcină, îl obligă, la rândul ei, să tacă şi, încet-încet, să mistifice adevărul şi să oprească fetiţa pentru ei. Prin inserturi inteligente, scriitoarea desfăşoară şi punctează drama generată de o alegere greşită, care afectează iremediabil destinele mai multor oameni. Ceea ce frapează şi face posibilă iertarea este lumina de pe chipul lui Isabel când se află în preajma fetiţei salvate. O lumină pură, incandescentă. Lumina maternităţii…
Copila de zăpadă este un roman absolut minunat, cum de ceva vreme nu mi-a mai fost dat să citesc. Pare clişeistic şi oarecum neprofesionist să mă exprim astfel, dar îmi asum riscul. Este o carte asupra căreia voi reveni, cu alt prilej, în această rubrică.
Un basm rusesc, Snegurocika (“fata de zăpadă“), spune că o copilă a luat naştere din joaca unor bătrâni, soţ şi soţie, care nu avuseseră parte de un fiu sau de o fiică şi, din această pricină, erau mâhniţi, neconsolaţi. Într-o iarnă bogată în ninsori, fac în curtea casei o copilă de zăpadă, în speranţa că se va îndura Cel de Sus şi o va însufleţi, lucru care se şi întâmplă. Fata zăpezilor le va lumina viaţa doar în perioada iernii, ca să nu se topească…
Basmul prinde întrupare în cartea lui Eowyn Ivey, în povestea cuplului Jack şi Mabel, aflaţi la jumătatea vieţii şi decişi să-şi trăiască restul zilelor într-un ţinut sălbatic, la o fermă din Alaska anilor ‘20, unde ninge năprasnic mai multe luni la rând. Rana pe care o duc de ani de zile şi care, erozivă, le întunecă şi le destramă bucuria de a trăi, are legătură cu lipsa maternităţii. Mabel a pierdut în trecut o sarcină, un băieţel, despre care soţul ei refuză să vorbească. Lipsa comuncării îi înstrăinează dureros şi lent. În prima lor iarnă în Alaska, odată cu prima ninsoare, bucuria fulgilor şi a bătăii cu bulgări alunecă, miraculos, în lumea basmului citit de Mabel în copilărie. Cei doi soţi alcătuiesc, din bulgări, o fetiţă. Încropesc un chip delicat, cu păr bălai, cu fular şi cu mănuşi împrumutate de la Mabel. A doua zi, copila prinde viaţă, exact ca în poveste. Faina, acesta este numele ei, va urma atât ritualul tragic al Snegurocikăi din basm, cât şi pe acela al unei vieţi scurte, dar intense, în familia care îşi regăseşte, în preajma ei, rostul pierdut şi bucuria de a trăi. Bucuria regăsirii. Cântecul interzis al fiinţei. Eliberarea de spaime, de obsesii, prin puterea mărturisirii în faţa celuilalt. Căci asta pot să facă, în cele din urmă, personajele acestor două cărţi: să găsească salvarea prin mărturisire, indiferent de consecinţele juridice, morale, afective. Două fetiţe cu chip angelic reuşesc să dezlănţuie şi să înlănţuie monştrii cu care locuim, lăuntric, în fiecare zi.
VIORICA STĂVARU
