Departe de a fi o poetă cvasinecunoscută, Ioana Bogdan s-a aclimatizat treptat în peisajul literar mehedinţean. Drumul ei, personal şi artistic, a parcurs un traseu interesant: de la centru la provincie, de la zgomotul şi furia unei metropole în care gloria şi decăderea îşi dispută zilnic întâietatea, la provincia în care orgoliile şi frustrările îşi fac loc între artişti realmente înzestraţi, dar măcinaţi de nevoia unei vizibilităţi uşor cucerite, dar greu de păstrat la aceeaşi cotă.
Absolventă a Facultăţii de Litere din București, Ioana Bogdan îşi trasează cu hotărâre şi talent itinerariul liric: volumul Poezii, Editura Ararat, 2004; Anumite femei, Editura Cartea Românească, 2006; Poeme înainte şi după Claudiu, Brumar, 2009. Este inclusă în antologia de poezie Booketiera de la Castel, Drobeta Turnu Severin, 2014. Ca prozatoare, o regăsim în antologia „proză.ro“, Editura Paralela 45, 2006, iar la un recent concurs de proză on-line i-a fost selectat grupajul „Aventurile Lunei“, Editura Web Interactive Design. Scriitoarea a fost răsplătită, în toţi aceşti ani, cu numeroase şi prestigioase premii şi distincţii.
Volumul de poeme „Frate Zaheu“, lansat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Mihai Eminescu“ a fost iniţial premiat pentru secţiunea „Carte în manuscris“ de Centrul Cultural „Nichita Stănescu“ din Drobeta Turnu Severin, la Festivalul Naţional de Literatură „Sensul iubirii“, ediţia din 2014, din acelaşi oraş.
Lirica Ioanei Bogdan, în această plachetă care cuprinde 15 texte, se înscrie pe linia unei cosmogonii tutelată de spiritualitate. Conştientă că, graţie Celui-de-Sus, e posesoarea unei lumi interioare încărcate de har, Ioana Bogdan se identifică repetat cu poezia însăşi:
„Poemul acesta sunt eu însămi, întinsă la pământ/
înfăşurată în vestă antiglonţ“
(Poemul acesta sârbesc).
Din poemul identitar se desprind, unul câte unul, elementele unei lumi curate, o lume ideală sau idealizată: universul domestic al copilăriei la bunici, şoricelul Piki, bodogăneala bunicii, magazia din mijlocul curţii, marsupiul secret al bărbatului, în fapt o metaforă a copilăriei înseşi (Cu timpul trăim duminicile). Alteori, în poemul care dă titlul cărţii, frumuseţea şi sensul existenţei irump simultan cu revelaţia divinităţii:
„frumos este tot ceea ce este, aşa mi-a zis Domnul/
când a intrat în casa noastră/
frate al meu, Zaheu“.
Într-o astfel de lume, metamorfozele ţin deopotrivă de curgerea inexorabilă a timpului şi de miracolul revelaţiei. Cumva, o viziune panteistă stăruie deasupra oamenilor şi a cuvintelor. Moartea însăşi, travestită în „cealaltă femeie“, este o pierdere zilnică, o înstrăinare şi o desprindere. Venirea ei sub forma unei femei nonconformiste, îmbrăcată în tricou cu Marilyn Monroe şi în pantaloni scurţi, ascunde nesiguranţa şi fragilitatea relaţiei sub aparența ludică şi ironică a unui posibil adulter (Apocalipsă).
Printre ultimele texte se regăseşte o artă poetică (Crez) în acelaşi registru dublu, ludic-meditativ: poemul e singura casă, iar cuvintele sunt reinvestite, „prinzând sămânţă“ precum prind candelele mir. Din ele, la nesfârşit, poemul creşte treptat, casă a omului şi a lui Dumnezeu deopotrivă.
VIORICA STĂVARU
