Rezistența anticomunistă din România a început la scurtă vreme după încheierea celui de-al doilea război mondial, atunci când românii au înțeles că Armata Roșie nu are de gând să se retragă din țara noastră, deși prezența ei nu mai avea nici-un rost într-o țară liberă.Lucrul acesta le da de gândit, și de ce s-au temut, n-au scăpat! Instalarea guvernului comunist din 6 martie 1945, dar mai ales alegerile „libere” din 1946 au confirmat românilor că se urmărea comunizarea, slavizarea, supunerea totală a României față de URSS și de regimul stalinist. Acest lucru nu putea fi tolerat, permis, acceptat ori îngăduit de oamenii de bună credință, marii patrioți care n-au pregetat să-și pună în joc viața pentru binele poporului și al țării.Anii aceia în România au fost ani ai suferinței și ai întunericului, o perioadă în care libertatea cetățenilor a fost luată cu forța, iar speranța a fost transformată în tăcere. Românii au trăit cu teama în suflet, cu visurile frânte și cu demnitatea călcată în picioare. Generații întregi au fost condamnate la sărăcie, umilință și frică. Să nu uităm niciodată acele vremuri, pentru ca sacrificiile lor să nu fi fost în zadar, iar noi să prețuim libertatea cu fiecare respirație.
Sunt zeci de mii de nume de luptători din rezistența anticomunistă, dar dintre acestea, unele se impun în mod expres pentru că faptele lor sunt mai presus de închipuire. Unul dintre cele mai cunoscute, respectate și adulate nume nu numai de români este acela al lui ION GAVRILĂ OGORANU din Făgăraș.
Ion Gavrilă-Ogoranu reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale luptei împotriva regimului comunist. Este unul dintre puţinii dizidenţi care a reuşit să scape de fosta securitate, care îl condamnase la moarte în contumacie de mai multe ori. A fost căutat, urmărit, încercuit, hăituit împreună cu luptătorii făgărășeni din grupul lui, decenii la rând. Grupul Carpatin condus de Ioan Gavrilă s-a tot micșorat prin moartea sau prinderea membrilor, până șeful a rămas singurul supraviețuitor al grupului. Dar nici atunci nu s-a predat, nici nu s-a lăsat prins, vreme de 28 de ani, aproape trei decenii. De el și faptele lui ajunsese să știe și președintele SUA, Richard Nixon.
„Moșu”, cum era numit de camarazi și prieteni Ion Gavrilă-Ogoranu, s-a născut exact la început de an, în 6 ianuarie1923, într-o familie ţărănească cu 3 copii, singurul băiat între două fete, în satul Iași (Gura Văii)-Făgăraş, situat la poalele versantului nordic al Munților Făgăraș. A urmat Liceul Radu Negru din Făgăraş, o instituție de elită care a dat țării mai mulți martiri, unde s-au constituit primele nuclee de rezistență antivomunistă. Şi-a executat stagiul militar la vânătorii de munte, la Şcoala Militară Abrud şi la Câmpulung-Muscel. A fost combatant pe frontul celui de-al doilea război mondial, până la alungarea armatei maghiare din Munţii Apuseni. La instalarea regimului comunist în România, Moșu era student la două facultăți: Agronomia din Cluj și la Academia Comercială din Brașov.
Împreună cu colegii săi au protestat în mod repetat față de măsurile nepopulare la care recurgeau noii conducători comuniști ai tării. Când au început arestările în rândul studenților și profesorilor clujeni, Gavrilă împreună cu 12 prieteni și colegi s-au refugit în munți și crează unul din cele mai cunoscute grupuri de luptători cu arma în mână. Se cunoșteau foarte bine între ei, erau de încredere și mari patrioți. Cu timpul, lor li s-au alăturat și alții. Nu le-au lipsit din bordeiele construite în munţi sau la şes Biblia sau dicţionarul francez-român. Învăţau unii de la alţii: Ion Chiujdea era profesorul, Remus Sofonea cu matematica, Gavrilă Ogoranu cu agronomia, Victor Metea cu orientarea, Ghiță și Andrei Haşu cu meșteșugurile, Andrei Chiujdea cu geografia, etc. Ţineau foarte mult unii la alţii. Îi uneau aceleaşi principii preluate din familie, din şcoală. Vorbind despre colegii din grup, Gavrilă spunea: „Eram și ortodocși, și greco-catolici. Între noi nu existau diferențe politice sau confesionale. Am căutat să ne încadrăm acțiunile noastre în onoarea militară și morala creștină atât față de prieteni cât și față de dușmani. Nu se va găsi nicăieri în lupta noastră o faptă de care să ne fie rușine sau care să ne murdărească moral lupta!” Pe capul Moșului se pusese un preț uriaș, iar conducerea Securității considera capturarea sa o miză de prim interes. “Începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător iubit, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui”, afirma colonelul de Securitate Pavel Aranici în 1960.
Membrii grupului Ogoranu au scris şi cele trei jurăminte care s-au păstrat până astăzi. În săptămâna patimilor din 1954, pe vârful Buzduganul, când de la Mănăstirea Brâncoveanu se auzeau vocile preoţilor de Înviere, ei au scris ultimul lor testament. El stă mărturie de înalt patriotism pentru generaţiile viitoare, găsindu-se în arhivele CNSAS.
Vreme de șapte ani a luptat cu arma în mână grupul de tineri conduși de Gavrilă din care făceau parte unii din cei mai vestiți luptători anticomuniști.„Banda” a fost anihilată după ce în componența ei au fost infiltrați trădători. Informatorii Miliției și ai Securității primeau bani grei pentru informații despre partizani. Aceasta a fost marea lor greșală – au primit alături de ei persoane pe care nu le cunoșteau îndeajuns, adică trădători infiltrați. Până în 1955 grupul a inițiat numeroase acțiuni stârnind groaza securiștilor cu care aveau dese confruntări. Au fost nădejdea făgărășenilor care i-au ajutat cu tot ce-au putut pentru răsturnarea nedoritului regim. Au stat ascunşi în munţi din 1948 până în 1955, când au fost trădaţi. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a dat publicității o chitanță cu sumele încasate lunar de către informatori. „Cât costa un suflet de iudă? 1000 lei lunar! Atât încasa un informator al Miliției din zona Făgărașului pentru informațiile oferite despre grupul de partizani Gavrilă și susținătorii acestuia, pe perioada unei luni“, scriu reprezentanții Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu“. Moșu scria în testamentul său: „Întrucât s-ar putea să nu mai ajungem în ziua răfuielii, lucru ce apare tot mai probabil din zi în zi, las aceste scurte informaţii să nu se uite, rugând camarazii supravieţuitori: să nu uite că răul cel mai mare de care am suferit în aceşti ani nu vine de la duşmani, ci de la trădătorii care au stat mai mult sau mai puţin în rândurile noastre. Să lichideze trădarea pentru totdeauna din rândurile noastre“.
Pentru activitatea anticomunistă Ioan Gavrilă este aspru pedepsit: a fost considerat vreme de trei decenii inamicul public numărul unu din România, cel mai căutat și hăituit partizan al țării.Este inclus, în lipsă, în „Procesul marii trădări” din 1948, proces înscenat de comunişti la comanda KGB-ului. Este, de asemeni, condamnat în contumacie la 15 ani de închisoare în procesul celor 200 de studenţi din Centrul studenţesc Cluj. Tot în contumacie este condamnat la „moarte prin împuşcare” de Tribunalul Militar din oraşul Stalin ( Brașov), în iunie 1951. După anihilarea Grupului Carpatin, deşi a fost căutat cu înverşunare, nu a fost prins de Securitate vreme de peste 20 de ani. Cea mai mare parte a acestei perioade a stat ascuns în satul Galțiu, comuna Sântimbru, la Ana Săbăduş, văduva doctorului Petru Săbăduş, şi el deținut politic, mort în închisoarea Gherla, cea care avea să-i devină soţie.
Ion Gavrilă Ogoranu (și soția, în foto) a murit în 2006, la vârsta de 83 de ani. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. A fost prins în 1976, când credea că Securitatea nu-l mai are în vizor, dar a fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american Richard Nixon. Portretul său robot, realizat de specialiști în antropologie (singurele fotografii cu Gavrilă datau din anii 1940, iar atunci, în 1976, trecuseră mai bine de trei decenii și fizicul său suferise transformări, cum era firesc) , fusese dat pentru observație tuturor gărilor, oficiilor poștale, ocoalelor silvice din România. Toate unitățile teritoriale ale Securității și Miliției aveau în vedere “problema Gavrilă”. Securitatea nu putea ști nici măcar dacă trăiește sau a murit, dacă mai este în țară ori a reușit să treacă în Occident. Iar acest lucru era deosebit de frustrant pentru instituția care pretindea că știe tot ce se petrece în România.
După arestarea din 1976 la intervenția președintelui Nixon, securiștii l-au eliberat dar a rămas în permanență urmărit, zi și noapte.
Imediat după izbucnirea evenimentelor din decembrie 1989 Gavrilă s-a deplasat la București cu gândul de a ajuta la punerea țării pe făgașul corect. Nu i s-a permis de către cei care acaparaseră puterea nici măcar să spună două vorbe la televiziune. Oameni ca el erau periculoși pentru cripto-comuniștii care știau câtă încredere au românii în astfel de oameni care își puseseră în joc nu numai averea, cariera, familia, ci și viața. Dezamăgit și îndurerat de modul în care a fost respins cu brutalitate, s-a întors la familie exlamând: „Atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei, vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani !”. Așa a și fost, spre rușinea celor care au înțeles mult prea târziu ce valori au fost vii la momentul 1989, dar împiedicate să-și pună în valoare cunoștințele pentru binele țării. Au câștigat jefuitorii…
Retras în sânul familiei, Ion Gavrilă a început să scrie și să publice, conștient că majoritatea românilor care erau copii în anii 40-50 ai secolului trecut nu cunosc nimic despre luptele purtate de „românii de bine” de atunci și de aceea sunt ușor de manipulat de acaparatorii puterii în România postdecembristă. Așa s-a aflat adevărul, dar era mult prea târziu pentru a împiedica jaful făcut asupra economiei românești, de către cei din jurul dictatorului Ceaușescu, de cei care știau de conturile secrete deschise prin străinătate și aveau acces la ele, multe din ele deschise probabil cu intenții onorabile, dar profitorii și le-au însușit în scopuri personale. Așa au apărut din neant celebrii „baroni” cu averi uriașe, imposibil de acumulat pe căi cinstite.
Se vor împlini în curând 20 de ani de la trecerea în neființă a celui care va rămâne un simbol al rezistenței armate împotriva comunizării și slavizării țării noastre, Gavrilă Ogoranu , al acelor eroi dispuși să meargă până la sacrificiul suprem pentru ca să împiedice intrarea României în infernul comunist rusesc. Fiind student la Facultatea de Agronomie de la Cluj împreună cu colegii și profesorii din acest mare centru universitar au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i avertiza pe români asupra pericolului comunizării României.
În anul 1996, în paginile ziarului local, ajutat de ziarista Lucica Baki a început un serial pe care l-au denumit «Brazii mor în picioare» şi care prezenta povestea familiilor de făgărăşeni implicate în Rezistenţa anticomunistă. Ţara Făgăraşului a dus cea mai grea şi aprigă luptă împotriva comunismului. Aici Securitatea a convocat batalioane întregi pentru a-şi putea impune vrerea şi principiile bolşevice. Pe atunci au apărut volumele I şi II ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc». A strâns în ziare și cărți suferinţele celor cu care Ogoranu a fost în munţi şi ale celor care l-au ajutat în cumpliții ani 40-50. A strâns obiecte şi bunuri care au aparţinut luptătorilor, pe care le-a folosit ulterior la organizarea de expoziţii cu această temă (1999 la Făgăraş, 2000 la Muzeul Brukental ¬ Sibiu, 2001, Muzeul de Istorie Braşov etc). A fost la Memorialul de la Sighet, la CNSAS şi a consultat arhivele în care erau dosarele grupului, «Banda Gavrilă». Au fost organizate întâlniri ale românilor cu foştii luptători. Vorbeau despre suferinţele lor, numeau trădătorii, vecini şi consăteni de-ai lor, despre cruzimile torţionarului Gheorghe Crăciun sau ale lui «Ciungu» etc. Tinerii mai ales au fost încântați să afle acele adevăruri, să aibă parte de poveţele şi îndrumările unui vârstnic precum a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Un om deosebit, cu principii solide creştine. Se mândrea că este fiu de ţăran şi ori de câte ori avea ocazia promova viaţa satului transilvan, tradiţiile locului, credinţa, adevărul şi dreptatea. Când era întrebat ce este, de meserie, răspundea simplu, «agricultor», deşi a fost student la două facultăţi, agronomia fiindu-i foarte dragă. După ’90, după ce a fost refuzat de revoluţionarii aflaţi la Televiziunea Română care l-au considerat bătrân pentru a-i ajuta, dl Ogoranu a mai avut o încercare prin care spera ca vocea lui să fie auzită de popor şi de conducătorii ţării. A candidat pentru Senatul României în 2000, dar n-a adunat destule voturi pentru a putea vorbi de la tribuna Parlamentului. Atunci s-a retras definitiv în faţa cărţilor sale. A scris istoria trăită a luptătorilor din munţi.
A murit resemnat că românii nu au scăpat de comunism. Pe bătrânul partizan îl chinuia soarta românilor care n-au putut scăpa de comunism nici în 1989, nici în 1999, nici în 2000 nici în 2006. Participa în fiecare an la Comemorarea de la Crucea de la Sâmbăta, ridicată în memoria celor căzuţi în Rezistenţa anticomunistă. „Noi nu ne vom linişti nici când ne vor bate cuiele. Iar de acolo de sus, de lângă cei dragi nouă, vom privi la voi, cei rămaşi, şi care trebuie să ne duceţi idealurile mai departe», spunea Moșu. Lucia Baki a colaborat cu Ion Gavrilă Ogoranu din 1998 până când a închis ochii, la 1 mai 2006, când l-a condus pe ultimul drum, la Gâltiu, acolo unde a trăit alături de Ana Săbăduş, cea care l-a ascuns şi salvat din mâinile Securităţii din 1957 până în 1976 şi după aceea până în 2006. Şi ea s-a stins la două luni după Ion Gavrilă. A murit trist fiindcă și lui, și soției sale li se refuzase până și titlul de „luptător în rezistența anticomunistă de către ministrul justiției de atunci, dar cu credința deplină în soarta bună pe viitor a poporului român. Dumnezeu să-i aibă în paza sa pe toți martirii neamului.
Ileana și
Marcel Mateescu
