Omul, încă de la începuturile sale, a avut prostul obicei de a căuta o idee pe care să o urmeze. La suprafață, dorința de apartenență nu pare a fi un atribut negativ, și da, pot să rezonez cu această viziune. Problema apare atunci când ideea devine tangibilă, se simte și se respiră. Atunci când ideea devine un om.
Politica este conceptual otravă pentru minte. Momentul în care un om devine fața unei ideologii, aceasta începe să își piardă din rădăcini, persoana luând locul ideii pe care o reprezintă. Un simplu concept nu poate fi alb sau negru, ci îmbracă o nuanță de gri, nuanță care nu are caracter dinamic, a cărei tonalitate rămâne veșnic aceeași.
Oamenii, pe de altă parte, sunt ființe schimbătoare, care se auto-actualizează pe parcursul vieții. Dintr-o dată, ajungem să susținem și să luptăm pentru om, nu pentru ideologie, transformând politica într-o telenovelă ieftină (scuzați-mi duritatea expresiei).
Aici începe întâia problemă, un trend îngrijorător pe care îl observ tot mai des în jurul meu, oameni ale căror vieți au, ca și centru de interes, politica. Încă din prima propoziție, m-am abținut din a nega că politica nu ar fi naturală omului. Da, recunosc că este atractivă, conferă o însemnătate mai mare vieții cotidiene. Ba chiar te lasă să te detașezi de anumite responsabilități, nu mai ești omul de rând, care lucrează într-un birou plicticos nouă ore pe zi, ci un martir neînfricat, dispus să moară pentru ceea ce crede și pentru „dreptate”(Conceptul de dreptate poate fi studiat doar în vid, neexistând cu adevărat în mediul real).
Vedem acum clar de ce ne place politica: este un joc. Copiii scapă de plictiseală prefăcându-se cavaleri și prințese care înfruntă dragoni. Adulții scapă de imensa greutate a realității prin politică. Mai mult, politica dă sens nemulțumirii. Un glonț tras în beznă nu bucură pe nimeni. Oamenii au nevoie de o țintă, de un rău fără șanse de salvare. Pentru a fi eroii poveștii lor, adulții au nevoie de un antagonist. Această primă problemă generează o a doua, deconectarea de realitate. Ficțiunea este mereu mai atractivă decât realitatea. Fie că ne asumăm acest lucru sau nu, fiecare am vrea o schimbare, fie ea fizică, psihică sau de statut. Și deci când te afli într-o lume imaginară, unde ești exact așa cum vrei, de ce ai mai pleca? Cu această problemă se confruntă fanaticii politicii, atracția gravitațională a realității.(Da, exact ca gravitația, realitatea te va trage mereu înapoi. Cu cât ești mai sus, impactul va fi mai dureros).
Întorcându-ne la problematica principală, omul de rând nu participă ACTIV în politică, dar tot poate influența lumea. În opera „Idiotul”, Fiodor Dostoievski afirmă că „Frumusețea va salva lumea.” Prea des văd oameni care spun că România este o țară bolnavă din cauza politicienilor, când boala începe exact de la noi. Putem observa o severă lipsă de conduită pe străzi și poate chiar în analize intrinseci. Și atunci, oare nu este exact aceasta o țară democratică? O țară „guvernată de oameni pentru oameni.” Bunătatea, sau așa cum ne spunea Dostoievski „frumusețea”, chiar are puterea de a salva lumea, dar doar dacă fiecare își asumă rolul, dacă votanții devin iar oameni și încep să facă o schimbare în interiorul lor, în loc să ceară reforme generale.
Pentru a concluziona acest segment, doresc să vă atrag pentru ultima dată atenția la esența textului. Politica este, fără doar și poate, una dintre cele mai puternice și eficiente unelte ale umanității. Tocmai din acest motiv nu trebuie să o tratăm ca atare și să nu ne implicăm afectiv când discuția atinge teme politice. Dacă chiar suntem pasionați de politică, trebuie să ne (re)gândim opiniile și afirmațiile la rece și să ne separăm persoana de ideologia pe care o susținem. Ca o analogie, putem spune că politica trebuie separată de politician la fel ca arta de artist.
DAVID ZAMFIR,
elev la CNP „Ștefan Odobleja”
