…adevăr grăieşte, după cum face grăire, la rândul său, un proverb românesc. Este şi titlul extrem de provocator al unei cărţi de interviuri semnată Robert Şerban, şi apărută anul acesta, la Ed. Brumar. Cel intervievat, de fapt veritabilul personaj al cărţii, este nimeni altul decât cunoscutul şi apreciatul scriitor mehedinţean Valeriu Armeanu, „Nea Valerică“, după cum şi-l aminteşte, din copilărie, Robert Şerban.
Volumul s-a coagulat, după spusele autorului, în 2013, când lui Valeriu Armeanu i s-a făcut propunerea de a realiza un dialog pentru revista ORIZONT. Schimbul de întrebări şi răspunsuri prin e-mail a atras după sine alte şi alte „contrarieri“ spectaculoase, ca în Matrioşka rusească, o întrebare născând-o pe alta, miez în miez. Iar cine îl cunoaşte pe Valeriu Armeanu (şi mă întreb cine nu-l cunoaşte oare?!), ştie că nu poţi scăpa nici în gaură de şarpe de verbul său coroziv şi contondent. Ceea ce este un elogiu, trebuie s-o spun pe şleau.
Robert Şerban şi-a provocat interlocutorul şi i-a lăsat spaţiu generos pentru a se desfăşura. Se cunoşteau de prea multă vreme ca să fie coautorii unei cărţi conformiste. „Gura păcătosului“ este o spumoasă „zicere“ subiectivă, greu de clasificat într-un gen anume, căci nu este nici simplă confesiune, nici memorialistică, nici povestea unui interviu. Întrebările şi răspunsurile oferă imaginea unui personaj romanesc, aşa cum subliniam mai sus, capabil să-şi amintească şi să reinterpreteze, în manieră incomodă, fapte, oameni, evenimente, drame personale. Din urbea natală sau din Bucureşti. Cele mai multe pagini sunt dedicate lui Marin Preda şi Adrian Păunescu, transformaţi şi ei în personaje verosimile. Portretele lor, surprinse într-o permanentă mişcare, conţin doza de inerent subiectivism a celui care evocă anii frumoşi ai propriei deveniri, cu răzvrătirile şi compromisurile de rigoare. Pentru detractorii lui Păunescu (căruia Valeriu Armeanu îi subliniază atât meritele cât şi unele „scăderi“ scuzabile însă în ochii săi), „gura păcătosului“ scuipă următoarele vorbe vitriolante: „… aceştia trebuie să înţeleagă un singur lucru. Dacă strigi numele lui Păunescu într-o piaţă plină de lume, nu se poate să nu se întoarcă spre tine cel puţin zece capete. Dacă strigi însă numele unui detractor, se prea poate întâmpla ca toţi cei din piaţă să se scarpine în cur“.
Despre scriitorii trăitori în Severin sunt spuse, cu aceeaşi necruţătoare apetenţă, bune şi rele laolaltă, încât nu ştii dacă să râzi sau să plângi că Valeriu Armeanu beneficiază de ochiul lui Big Brother, plimbat agale prin toate cele cotloanele. Fără să le nege talentul literar, confratele lor le „eviscerează“ fără milă omenescul colcăitor de multe şi de neiertat păcate: Romulus Cojocaru „te jignea cu mare uşurinţă şi nu îşi cerea niciodată scuze“, altădată, i-a stins cuiva o ţigară în ureche, iar pe altul l-a fugărit, cu un cuţit, printre mese; Victor Rusu a urinat în căciula lui Dan Bosoancă, iar Ileana Roman nu are, în viziunea sa, „capacitatea să ducă un dialog sub imperiul confreriei“, rămânând tributară „unui limbaj agresiv“. Sunt evocate, în acelaşi stil incisiv, mai multe momente şi întâmplări din viaţa cenaclieră a Severinului din ultimii 50 de ani, populată de „o faună haioasă, tot timpul în vervă, gata să dea în clocot la cea mai mică ofensă. Această faună semăna cu un tablou de Caravaggio, avea un joc de lumini şi umbre, cât şi o dinamică a contrastelor“ (pag. 13). Dintr-o confortabilă, dar şi asumată postură de observator semiimplicat, Valeriu Armeanu radiografiază o perioadă în care comunismul mutilant părea veşnic, iar conştiinţele păreau mai puţine decât oamenii cu grumazul aplecat de bunăvoie „sub vremi“. Dincolo de anecdotică şi de picanterii, pardonabile sau nu, cartea e o mărturie despre trecerea prin viaţă a unui scriitor care nu pactizează în ruptul capului cu nimeni şi cu nimic. Un Cănuţă superior, cu o limbă mai ascuţită decât briciul, cu geniu verbal, în care moliciunile nostosului (evocarea părinţilor şi a bunicilor îi prilejuieşte pagini de o delicată frumuseţe) se împletesc mereu cu aciditatea etichetărilor pe care nu se sfieşte să le profereze chiar şi la adresa propriei persoane: „Eu nu am fost niciodată un om echilibrat. Mereu am simţit nevoia să fac pipi la semafor şi să scuip în bot viaţa cu câte o metaforă. Din nefericire, am întâlnit şi oameni fără umor, care nu au agreat ieşirile mele şi nici faptul că sunt un mucalit incurabil“ (pag. 69). Sau: „Am un metri şaptezeci şi opt de centimetri şi am un talent ieşit din comun în a-mi face duşmani cu gura. Parcă îi adun cu grebla de peste tot. Sunt un om dat dracului…“ (pag. 168)
Despre scris, despre poezie sau despre moarte, Valeriu Armeanu vorbeşte în metafore subtile, ele însele poeme în sine. Averea lui? „Este acest Cuvânt în care locuiesc de când am venit pe lume“. Cuvântul, cu parfumurile şi cu putreziciunile lui, mărul din arcadica grădină pierdută, cuvântul „care te răstigneşte chiar pe lacrima lui“.
Despre întâlnirea cu moartea, Valeriu Armeanu conchide trist şi hâtru în acelaşi timp: „Ştiu că într-o bună zi îmi va bătea la uşă. Tu ce zici, să-i deschid, să nu-i deschid? Aş putea să mă prefac că nu sunt acasă, dar nu vreau să mă creadă prost-crescut“. Sunt şi ultimele rânduri din acest volum spumos, născut parcă dintr-o singură şi amplă respiraţie comună, intervievat şi intervievator.
VIORICA STĂVARU
Lasă un răspuns