Pe 11 noiembrie se împlinesc aproape trei decenii de la decesul lui Corneliu Coposu. Deși nu a candidat niciodată la funcția de președinte al României și nici n-a avut vreodată în intenție să o facă, Seniorul a fost des numit de români „președintele moral al României”. Acest supranume dat lui Corneliu Coposu abia după trecerea sa în eternitate ca și celelalte de „seniorul”, „incoruptibilul”, „principialul”, au fost modul conaționalilor noștri de a-și arăta respectul față de politicianul pe care doar străinătatea a știut să-l aprecieze la justa valoare cât a fost în viață. A fost omul de care toți politrucii de după 1989 s-au temut cel mai mult. Indiferent la ce amenințări, injurii, atentate, nedreptăți, umilințe a fost spus, el nu s-a abătut de la principiile democrației, s-a opus arbitrariului dictatorial cu tenacitate memorandistă.
Abia cu câțiva ani înainte de moarte românii s-au deșteptat și au înțeles ce fel de OM este Corneliu Coposu. Era mult prea târziu când au realizat că numele Corneliu Coposu reprezenta cinste, curaj, onoare, demnitate, patriotism, verticalitate, vocea unei Românii care aspiră la dreptate şi la domnia legii. Niciun alt lider politic nu era mai credibil şi mai energic în consolidarea rezistenței democratice. Frazele sale au salvat onoarea unei naţiuni încătuşate şi amuţite. Vocea lui Corneliu Coposu se distingea cu claritate profetică. El avertizase că încercările tiraniei nu pot înfrânge libertatea: în cele din urmă, demnitatea umană va spulbera cătuşele ideologiei. Seniorul era organic legat de valorile şi instituțiile statului de drept. Personifica exemplar antiteza imposturii numită „guvern de largă concentrare democratică”.
Față de toți impostorii post decembriști Coposu era nu doar dintr-un alt secol, dar şi din altă lume. Una pe care în cele patru decenii de „dictatură a proletariatului” agenţii Moscovei au urmărit să o distrugă.
De aceea, imediat după 1989 cei care acaparaseră puterea s-au mobilizat cu toate puterile să-l țină departe de televiziune și de celelalte mijloace mass-media, să-l discrediteze și să-l îndepărteze de orice posibilitate de a comunica cu poporul îndobitocit și manipulat după o jumătate de secol de sclavie. Seniorul a fost politicianul cel mai temut și urât de regimul fesenist care preluase puterea în decembrie 1989, politicianul împotriva căruia fuseseră orchestrate campanii de denigrare și dirijate valuri imense de ură publică, politicianul huiduit și scuipat, căruia i se striga la mitinguri, în fața sediului PNȚ și chiar în fața casei: „Moarte!”
Românii născuți după anul 1944 nu știau cine este bătrânul care apărea la televizor foarte rar, de obicei îmbrăcat în negru. Le-a fost ușor „criptocomuniștilor” să-l prezinte ca pe un profitor care trăise în străinătate și nu „mâncase salam cu soia”, nu suferise ca ei în timpul comunismului. În loc să-l asculte și să-l urmeze, îl huiduiau și-l batjocoreau ori unde apărea.
Cei care îl cunoscuseră înainte de 1945 și-i știau valoarea erau prea puțini și prea speriați pentru a putea face față mulțimii de manipulatori. Cu infinită răbdare și putere de iertare, Corneliu Coposu a continuat să lupte având în preajmă un cerc restrâns de români adevărați și, prin fapte, a reușit să-i convingă pe români, să le deschidă ochii referitor la calea cea dreaptă pe care țara trebuie s-o urmeze. Abia atunci, conștientizând că are dreptate, românii l-au îndrăgit și ajutat, dar era mult prea târziu. El lipsise din mijlocul românilor nu pentru că trăise pe cai mari în străinătate unde se lăfăise în lux și huzur cum fusese discreditat, ci de fapt fusese în închisorile comuniste unde a stat mai bine de 17 ani izolat și chinuit încât uitase și să mai vorbească. Șapre ani a fost zidit la propriu, singur în celulă, încât nici n-a putut zări o figură umană. Prin vizetă i se administra porția de mâncare și apă, mult sub nevoile unei ființe umane. La eliberarea din 1964 nu mai avea nici jumătate din greutatea corporală avută la momentul arestării.Soția sa, Arlette, a fost și ea arestată și condamnată la 25 de ani de închisoare. A executat 14 . Era, precum se vede, o frumusețe de femeie, o luptătoare care și-a înfruntat cu curaj soarta crudă. După eliberare a mai trăit doar doi ani.
După ieșirea din închisoare C. Coposu nu a acceptat nici-un fel de compromis, orice propuneri tentante i s-au făcut, numai să se dezică de principiile sale. A fost de neclintit! Coposu a fost un om rezistent. A avut puterea să creadă că ţărănismul poate fi reînviat după comunism, iar la 22 decembrie 1989 a pus bazele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. A rezistat într-o Românie care l-a huiduit şi l-a calomniat în cele mai abjecte feluri. Corneliu Vadim Tudor nu-l scotea, în revista „România Mare“, din „a dracu’ pielea aia pergamentoasă pe tine, Coposule…“. Iliescu i-a adresat celebra „nu ne mai puneţi, domne, sula-n coastă!“. În societate s-au răspândit legende: „Coposu – amantul Doinei Cornea“, „Coposu s-a înţeles cu ungurii să vândă Ardealul“, „Iliescu, săracu’, ar fi vrut să-l cruţe pe Ceauşescu, dar nu l-a lăsat Coposu“etc, etc. Toate astea nu l-au tulburat pe Corneliu Coposu: şi-a citit discursurile pe un fundal de fluierături nervoase, a continuat lupta din Opoziţie în ciuda înfrângerii zdrobitoare din mai 1990 şi a bâtelor minereşti din iunie acelaşi an. A mers mai departe în pofida uciderii ideii de monarhie, pe care o susţinea cu ardoare. A condus PNŢCD-ul şi Convenţia Democratică din România (1991-1993) şi a crezut în puterea votului atunci când Iliescu şi ai lui defilau zâmbind larg. Nicio lovitură nu a fost suficient de puternică încât să-l facă să renunţe sau să accepte compromisurile. „România şi-a mutat graniţele în sufletul său generos.
Din 1993 semnele unei boli pe care-o dusese pe picioare se agravează, Străinii sunt primii care-i sar în ajutor. Zadarnic. Pe 11 noiembrie 1995 era o sâmbătă frumoasă de toamnă. C.Coposu era în spital, pacientul lui Sorin Oprescu într-o stare foarte gravă. La 9.40 dimineaţa s-a constatat decesul. Trecuseră 12 zile de spitalizare, nici nu i-au mai făcut autopsia, se ştia de ce a murit: plămânii i s-au uscat de tot. Vestea s-a răspândit ca fulgerul și o lume întreagă este parcă paralizată de această veste.
Corneliu Coposu a fost în sine o instituţie. Fiinţa sa plăpândă a reuşit, fără niciun alt punct de sprijin, să se facă legendară. Bucureștenii și nu numai mergeau spre locul unde era depus trupul neînsuflețit al Seniorrului ştiind sigur că ei trebuie să fie acolo. Pe la căpătâiul lui Corneliu Coposu au trecut zeci de mii de români din toată ţara. De la gunoierii Bucureştiului care au intrat în sediul PNŢCD în salopetele lor portocalii, la demnitari, la mari oameni de afaceri şi la ţărani mirosind a tren personal. După şase ani de democraţie în care ideea de politician fusese compromisă, Corneliu Coposu o revitaliza din sicriul său alb, acoperit cu crizanteme. „El ne-a demonstrat că moralitatea şi politica nu sunt incompatibile“, a spus poeta Ana Blandiana. Când îşi aminteşte de funeraliile lui Coposu, jurnalistul Cristian Tudor Popescu vorbeşte despre un fenomen inexplicabil şi nespecific poporului român: „Uneori apare în dinamica maselor un soi de revelaţie. Coposu n-a fost cunoscut în ’89 şi a fost nevoie de ani de zile după aceea ca el să intre în conştiinţa publică. A fost huiduit în ’90. Ţărăniştii n-au câştigat alegerile în timpul vieţii sale. Însă modul lui de comportament în acei ani a trezit ceva rar în poporul ăsta. A trezit un sentiment de vinovăţie. Omul ăsta parcă era lipit pe cer. Era sărac lipit cerului, nu pământului. N-avea nimic din punct de vedere social. Stătea cu surorile lui. Nu făcea altceva decât această politică îndreptată, într-adevăr, către interesul naţional aşa cum îl vedea el.
Ei bine, Coposu a reuşit să trezească an de an respectul şi apoi sentimentul de vinovăţie al oamenilor: «Băi, păi, noi pe omul ăsta l-am băgat în puşcărie? Păi, uite, domne, că e un om de mare caracter, de mare ispravă şi corectitudine». Atitudinea lui deosebită faţă de cei care l-au persecutat l-a adus aproape de ideea de sfânt, o idee foarte puţin familiară românilor. Nu prea avem noi treabă cu sanctitatea, cu martirajul, cu zonele astea. E, el a reuşit să ne inducă această idee. Iar la moartea lui, lumea parcă s-a dus acolo ca să îi spună: «Iartă-ne!». Ăsta era sentimentul: «Iartă-ne pentru tot ce a fost»“- titrau ziarele din România, dar nu numai!. Înmormântarea lui Corneliu Coposu a fost ceva fără precedent în secolul XXI. 20.000 de oameni l-au însoțit pe ultimul drum: Calea Victoriei Pe 14 noiembrie, în ziua în care a fost înmormântat, era senin şi rece. Întocmai vremea de la Revoluţie. Ziarele au scris asta: că parcă plutea în aer ceva ce amintea de 22 decembrie: mirosul de iarnă şi sunetul paşilor ce mergeau în aceeaşi direcţie: Piaţa Palatului. „Piaţa Palatului a fost plină ca la Revoluţie“, a titrat „Adevărul“. 20.000 de oameni au format un cortegiu funerar care a paralizat Capitala. Florăresele şi-au dat florile pe degeaba la trecători, sindicatele au renunţat două zile la nesfârşitele revendicări din acei ani, autobuzele RATB au claxonat prelung. Mulţimea a purtat pe braţe o imensă cruce făcută din pânză albă. Nu a fost instituit doliu naţional, dar românii s-au purtat ca şi când ar fi murit unul de-al lor. Uneori, doliul nu trebuie să treacă prin Monitorul Oficial ca să fie. Corneliu Coposu n-a supravieţuit închisorii comuniste. El a învins-o. Supravieţuitor trimite la imaginea de victimă. Adică la un om care nu poate fi decât plâns. Or, în niciun moment din aceşti ultimi 6 ani, Corneliu Coposu nu s-a înfăţişat ca un om care trebuie compătimit. Ion Cristoiu în „Evenimentul zilei“ (12 noiembrie 1995) Corneliu Coposu nu e reprezentativ pentru noi. N-am ştiut niciodată ce să facem cu astfel de oameni. Noi adorăm aproape religios aranjamentele, trădarea la timp, compromisul de culise, ieşirea prin Sărindar. Când apare cineva care nu se supune acestei grile, este respins cu violenţă şi teamă. Cristian Tudor Popescu în „Adevărul“ (13 noiembrie 1995). L-au înmormântat în cimitirul Bellu catolic. După nişte lungi despărţiri cauzate de puşcăriile comuniste şi de două cancere nesincronizate, Corneliu Coposu a revenit lângă soţia sa, Arlette. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ileana și Marcel Mateescu
