EROII MEHEDINȚENI AI REVOLUȚIEI ROMÂNE (II) EROUL SILVIU CAUC

By | January 8, 2019

Pe cel de-al doilea tânăr mehedinţean mort în revoluţia din decembrie 89 l-am cunoscut de mic. Am fost colegă de serviciu cu tatăl său, învăţătorul Nelu Cauc, la Şcoala din Punghina, satul natal la eroului. Silviu era fiul cel mare al soţilor Elena şi Nelu Cauc. Avea un frate mai mic, Gabi. Amândoi fraţii au fost elevi ai Şcolii Generale Punghina, deci ne-au fost învăţăcei. Copii cuminţi, buni la învăţătură, respectuoşi, mândria dascălilor şi mai ales a părinţilor lor, frații Cauc s-au remarcat și ca buni sportivi.
Părinții au decis să facă eforturi financiare pentru ca măcar fiul cel mare, Silviu, să-și valorifice talentul nativ pentru sport. L-au susținut asigurându-i posibilitatea de a se antrena într-un club sportiv de renume și el nu a dezamăgit. Silviu s-a dovedit chiar a fi un sportiv de excepţie. Deşi nu era prea înalt de statură, s-a îndrăgostit de culturism, A practicat această ramură sportivă, a făcut performanţă, a ajuns pe cea mai înaltă treaptă în acest sport, fiind declarat campion naţional la concursurile “Daciadei”.
Ca să-i înlesnească posibilitatea de a practica acest sport, fără tradiţie în Mehedinţi, părinţii l-au înscris la un liceu din Bucureşti. Succesele sale au făcut ca toţi punghinenii să se mândrească cu el. În Bucureşti a cunoscut o fată de care s-a îndrăgostit şi a hotărât să se căsătorească deşi era foarte tânăr. Părinţii nu s-au opus acestei căsătorii, chiar dacă se temeau că le va fi greu să-l ajute din punct de vedere material, în acele timpuri grele, pentru a-şi întreţine o familie într-un oraş “scump” ca Bucureştiul. În anii 80 alimentele se procurau foarte greu, locuinţa de asemenea, distanţa până la Punghina era mare, dar părinţii au fost în totalitate alături de Silviu în decizia pe care o luase de a-şi întemeia o familie.
Bucuroşi, au pornit pregătirile de nuntă. Era foarte greu pentru o familie de bugetari să poată procura alimente în cantitate mare, cât pentru o nuntă, în condiţiile în care totul era cartelat.
Mai ales mama lui Silviu, o gospodină renumită în zonă, s-a zbătut ca nunta să fie pregătită cum se cuvine, în cele mai mici amănunte. Având în vedere că mireasa era bucureşteancă şi, probabil, veneau mulţi invitaţi de acolo, doamna Cauc voia să fie la înălțime cu pregătirile, să convingă invitații că nunțile la țară au un farmec aparte. Mai ales mireasa nu trebuia să fie dezamăgită că n-a avut parte de o nuntă la local!
Pentru a-și realiza planurile, soții Cauc au apelat la tot felul de cunoştinţe pentru a face rost de mezelurile necesare, de carne suficientă pentru invitaţi. Acestea erau probleme foarte greu de rezolvat. Elena Cauc era contabilă la CAP, o femeie inimoasă care-și ajutase toţi colegii și rudele în astfel de momente (adică organizarea unei nunți) şi de aceea şi ei i-au sărit în ajutor, fiecare cu ce a putut. Aflaseră că de la un magazin alimentar de la Porţile de Fier II ar putea obţine mezelurile necesare, cu nişte relaţii, desigur. Acea alimentară era mai bine aprovizionată fiindcă deservea muncitorii care lucrau la construcţia hidrocentralei, detaşaţi din diverse zone ale ţării, în majoritate bărbaţi, care nu aveau prea multe posibilităţi de a-şi obţine hrana.
În vara lui 1985, în săptămâna nunții, soţii Cauc au plecat cu maşina personală să cumpere o parte din mezelurile pentru nuntă de la Porțile de Fier II, șantier aflat cam la 50 km. distanță de Punghina. Au reuşit să ia numai brânză, în cantitatea dorită şi se întorceau totuși bucuroşi acasă. Aveau promisiuni și pentru mezeluri.
Au fost însă pe drum opriţi de un agent de miliţie. Au “îngheţat” la gândul că vor fi controlaţi la portbagajul mașinii şi se va descoperi brânza. O plătiseră, bineînțeles, dar era mare delict să cumperi fără cartelă o cantitate așa mare!. Ar fi “băgat la apă” pe cei care-i ajutaseră să înfăptuiască „crima” de a fi cumpărat aşa o cantitate de marfă “din hrana poporului”. Teama de a fi descoperiţi şi că vor cauza probleme prietenilor care-i ajutaseră, i-a făcut să se comporte dubios. După controlul de rutină, miliţianul a observat că sunt foarte agitaţi, a devenit la rândul lui suspicios şi le-a cerut să deschidă portbagajul maşinii. În acel moment inima Elenei Cauc a cedat. I s-a făcut rău, a căzut, soţul ajutat de miliţianul care s-a dovedit totuşi omenos, au pus-o în maşină, a transportat-o la spital şi a avut noroc. Făcuse un preinfarct, iar medicii au reuşit s-o salveze. Fireşte, i s-a recomandat să nu facă nici-un fel de efort fizic, să se ferească de emoţii şi stres.
Aceste recomandări erau imposibil de respectat în condiţiile în care nunta se apropiase, mai erau foarte multe de făcut pentru un astfel de eveniment la ţară. În această parte a judeţului nunţile ţin o săptămână.
Pregătirile încep de joi, vin rudele şi vecinii ca să construiască spațiul (cortul) în care se va ține petrecerea, să pregătească mâncarea și toate cele necesare pentru a fi primiţi cum se cuvine nuntaşii pentru petrecerea de sâmbătă, duminică şi luni. Până joia următoare în curtea socrilor este mare agitație, pentru că se pune totul în ordine după nuntă.
De toate aceste pregătiri sunt răspunzători socrii mari. Ei n-au odihnă toată săptămâna. Se face multă risipă, se munceşte mult, se petrece pe măsură.Era deci peste poate ca soacra mare să poată sta liniştită cu atâta lume în curte, mai ales că era o femeie exagerat de pretențioasă și de inimoasă şi ştia că toţi aveau nevoie de ea pentru pregătiri. A contat şi pe faptul că face doar efort fizic şi era învăţată cu astfel de eforturi. Le făcea acum cu bucurie, fiindcă erau pentru băiatul ei care se căsătorea! A gândit că psihic nu este nici-un efort! Dar n-a fost aşa. Plecase să strângă castraveţii pentru murături, a tras cam mult de saci şi i s-a făcut din nou rău.
De această dată nu a mai avut noroc, nu a mai putut fi salvată. Au ajuns la Tr. Severin cu ea vie, dar la scurt timp inima i s-a oprit iar! Definitiv!
A fost înmormântată în joia nunţii. O parte din cele pregătite pentru nuntă au fost folosite la pomană. Tinerii miri erau deznădăjduiţi. Nu ştiau ce să facă. Unii spuneau că nunta nu mai trebuie ţinută, alţii că da. Erau conştienţi că alte pregătiri nu mai are cine să facă, nici cu ce. În final majoritatea rudelor, colegilor şi prietenilor i-au sfătuit să se celebreze totuşi nunta. A fost o nuntă tristă, fără muzică, fără obiceiurile care dau farmec nunţilor de la ţară. Tinerii s-au cununat, oamenii le-au stat alături, era ceva straniu: un amestec de bucurie şi tristeţe
După nuntă tinerii au plecat la Bucureşti. Silviu a trebuit să renunţe la sport şi la facultate. Avea de întreţinut o familie care a crescut foarte repede. În 1989 Silviu avea deja doi copii. Se angajase ca şofer la o fabrică de pâine. Aproviziona magazinele de specialitate cu acest atât de greu de procurat produs în anii 8o. Soţia lui Silviu lucra şi ea, sperau să se descurce cu toate greutăţile vieţii. Când au început evenimentele din decembrie 89 Silviu şi-a văzut de treburile sale, de îndatoririle zilnice.
A primit sarcină să aprovizioneze cu pâine nişte cămine-grădiniţă aflate chiar în centrul capitalei, unde se trăgea continuu. Nu era singurul angajat al fabricii care transporta pâine, dar toţi ceilalţi, mai vârstnici, preferau zonele mai ferite de pericol. Nici lui Silviu nu i-a fost totuna să intre zilnic, de mai multe ori, în zona aceea periculoasă. Avea şi el familie şi destule greutăţi. S-a gândit însă că şi el are copii mici, asemeni celor de la căminele – creşă, şi pentru ai lui cineva îşi primejduieşte viaţa, aşa că s-a dus să le ducă pâinea, aşa cum o făcuse şi când nu era pericol în Bucureşti. În primele zile a avut noroc, a circulat printre gloanţe şi a scăpat teafăr.
A asigurat aprovizionarea chioşcurilor de pâine din centru şi la căminele de copii. În cea de-a patra zi norocul l-a părăsit. A fost nimerit de un glonţ când se afla în trafic, chiar la volanul maşinii. A mai avut puterea să iasă din trafic şi să oprească maşina, să nu facă şi el victime. Pentru el nu s-a mai putut face nimic. A fost totuşi transportat la spital doar pentru a-i fi confirmat decesul
Cine o fi tras, rămâne o enigmă cum au rămas atâtea în urma revoluţiei din decembrie 1989.
Inutil să mai vorbim despre drama familiei sale la aflarea veştii decesului său! Rămâneau orfani doi copii care erau prea mici ca să poată conştientiza ce se întâmplă. Ei îşi pot vedea tatăl în poza de pe monumentul ridicat tinerilor căzuţi în revoluţie, la Bucureşti, unde Silviu a fost înmormântat.
Alături de mormântul său sunt alte sute ale altor tineri nevinovaţi, ca şi el. Va plăti oare cineva, cândva, pentru aceste drame și pentru aceste crime? Tatăl lui Silviu nu şi-a mai revenit pe deplin niciodată. Foarte curând şi-a urmat fiul și soția în mormânt. Nici nu apucase să iasă la pensie.
Din familia lui Silviu nu a mai rămas nimeni la Punghina. Nimic nu aminteşte în acest sat mehedinţean că de aici a plecat unul din eroii revoluţiei anticomuniste din România, că şi acest colţ de ţară şi-a jertfit un fiu pentru ca “ciuma roşie” să fie alungată definitiv din România. Ca toţi tinerii de vârsta lui, cu siguranţă că şi Silviu îşi făcuse planuri, vise, speranţe pentru el şi familia sa. Le-a luat cu el în mormânt…După revoluție, printre multele modernizări făcute în satul Punghina de actualul primar, dl. Gelu Drinceanu a fost și ridicarea unei baze sportive la marginea de sud a satului. Având în vedere că populația acestei comune este îmbătrânită așa cum sunt toate localitățile rurale ale României, această bază nu este tocmai funcțională.
Totuși, vara, când copiii care în restul anului locuiesc cu părinții la oraș, vin în vacanță la bunici și atunci parcă satul prinde viață. La fel și baza sportivă. Am mai făcut, prin articole publicate în presa locală, și fac din nou propunerea ca baza sportivă de la Punghina să fie botezată cu un nume, care să fie al unui mare sportiv de la care tinerii au ce învăța.
Și cum în Punghina a existat un astfel de model, ar fi nimerit ca locul în care tinerii de acum și cei ce or urma să se antreneze în baza amenajată pentru ei, care să poarte numele lui SILVIU CAUC. Consider că nu este nimic forțat în această propunere, având în vedere că Silviu a fost campion național, deci un mare sportiv, s-a născut și a crescut în această localitate și și-a jertfit scurta lui viață pentru binele tuturor, deci și pentru consătenii lui. Ar fi un gest de cinstire a memoriei sale, va fi pomenit și de generațiile viitoare care astfel se vor interesa cine a fost acest român după care s-a numit baza lor sportivă! Sper să fie materializată această propunere, mai ales că nu presupune nici-un efort financiar, de care toată lumea fuge! Silviu merită măcar atât! Fratele lui Silviu s-a căsătorit și el și a plecat definitiv din Punghina. Nu știu cine o fi cumpărat casa în care s-a născut și a crescut Silviu, dar cu siguranță ea există încă. Nimic nu amintește că acolo a locuit cândva un tânăr care și-a jertfit viața pentru răsturnarea unui regim care a dus înapoi România din punct de vedere al progresului cu multe zeci de ani. Nici măcar o fotografie a lui Silviu n-am găsit. El a fost împușcat în ziua de 26 decembrie 1989 și a fost dus la Spitalul Gh. Marinescu de unde a fost preluat de familie. În octombrie împlinise 25 de ani…
În Timișoara se organizează anual un marș tradițional, în amintirea eroilor revoluției din 1989 și de cele mai multe ori au venit alături de bănățeni și oameni din Bucuresti sau Constanța. Este important să le reamintim tuturor tinerilor ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 si că le datoreaza foarte multe celor care au luptat atunci. Cine uită, e complice.
Se mai păstrează spiritul Revoluției, dar încet, încet se risipeste și nu este drept! Sunt însă și foarte mulți tineri care participă la marș ori la alte activități dedicate martirilor și asta este îmbucurător. Sunt unii tineri care nici nu erau născuți în 1989, dar au aflat din poveștile părinților, ale bunicilor ce s-a întâmplat și conștientizează că e important să fie acolo, spre cinstea lor. Și în orașul nostru se organizează comemorări și-i îndemn pe severineni să participe în număr cât mai mare, să dovedim că ne pasă și facem tot ce se poate ca tragedii de acest fel să nu se mai întâmple!

Prof. Ileana MATEESCU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *