0

Doamnă Profesoară, (3)

Share ITShare on Facebook
Facebook

Drobeta – Turnu Severin
Octombrie 2012

După cafea, m-am întors la autocar unde a avut loc un consiliu pe loc în legătură cu programul pentru următoarele ore. Unii au ales să umble prin centru, mai ales că descoperiseră pe nişte străduţe comercianţi ambulanţi care ofereau tot felul de chilipiruri. Ceilalţi, printre care şi eu, am ales să facem o descindere în Prater. Maşina a fost parcată pe malul Dunării şi s-a stabilit ora reîntâlnirii. Ne-am despărţit, dar nu ştiu cum, şoferul a hotărât să meargă cu minigrupul în Prater. Aşa că am coborât la câteva zeci de metri de intrarea în faimosul parc de distracţii, despre care citisem şi pe care îl văzusem de nenumărate ori în filme documentare.
Deja mă interesa o altfel de Vienă şi am fost răsplătit regeşte. Mie nu mi-a trebuit să mă dau în tiribombă sau pe tobogane, aşa că am rămas din nou singur. Ştiam că trebuie să fie mici prăvălii de bâlci la care poţi găsi felurite lucruşoare, de la mâncare, până la cele mai fistichii suveniruri cu specific de carnaval, de act ludic, de zeflemea sublimă.
Am intrat într-un adevărat sector al minunilor. Era o zi de sărbătoare populară, un fel de celebrare a recoltei, un kierwei, să zic. Oamenii erau îmbrăcaţi în costume tradiţionale şi erau croiţi pe distracţie. Erau trupe de lăutari de câte trei, patru oameni, dispuse să cânte realmente clienţilor la ureche. Mi-am zis: Aici e de mine! Erau vreo zece chioşcuri de la care se putea cumpăra mâncare. Şi bere, bineînţeles. Serveau nişte tinere încântătoare, îmbrăcate cu haine ţărăneşti. Am întrebat-o pe una dacă ştie franţuzeşte şi a dat din cap că da. I-am spus „Vous êtes belle!”. Şi-a clătinat pletele, semn că nu a înţeles. Brusc, mi-am adus aminte replica lui Faust şi am citat cu repeziciune: „Du bist so schön!” S-a luminat la chip şi s-a bucurat cu zâmbet: Ja, ja, danke, danke! Am fost din cale-afară de mulţumit de mine în momentul acela. Puteam să-mi cumpăr de la ea cârnaţi şi bere întrucât lacătul limbilor fusese deschis.
Cu o poftă nebună am mâncat un cârnat lung de un kilometru şi iute, cu hrean, anume gândit pentru cel puţin o sută de beri. Am băut şi eu două, una Gösser şi una cu un nume de care nu mai auzisem, din curiozitate. Veselia în jurul meu continua neistovită, am vrut să intru într-un cort mare, ca de nuntă la ţară, unde era un spectacol folcloric, dar a trebuit să mă uit la ceas. Era timpul de plecare.
Ne-am întâlnit şi am plecat să luăm metroul. Ne-am cumpărat tichete, dar n-am ştiut că trebuie vizate imediat ce pătrunzi în incinta staţiei. Noi am crezut că e ca la Bucureşti, intri în pasaj şi vizezi când să pătrunzi pe peron. Noi am constatat că tot mergem, mergem şi nu avem unde să folosim tichetele. Ne-am iluminat pe loc: vom călători fraudulos cu metroul. Chestia e că le-am folosit mai târziu, era păcat să nu ne mai plimbăm dacă tot aveam cu ce. Aveam să aflu că am trecut pe sub apa Dunării şi încă şi fraudulos.
Pe mal, surpriză. Unul dintre colegi se rătăcise cu o femeie din grup în Prater. Telefoanele nu mergeau, nu aveam semnal majoritatea, jale. Tradiţionalele înjurături, reproşuri, conflicte spontane între excursionişti. Atunci s-a luat hotărârea ca autocarul să rămână pe loc şi noi să ne reîntoarcem în centru pentru o ultimă vizită, în ideea că, până ne vânturăm noi prin diverse locuri, colegul nostru se va reîntoarce din Prater.
Eu am reţinut ca reper un sediu uriaş al Băncii Reiffeisen, pentru orice eventualitate. Ideea era că, dacă m-aş rătăci de grup, aş putea lua un taxi. Am coborât la metrou, dar de data asta am ştiut ce avem de făcut. Staţiile nu mi s-au părut atât de lungi ca la Bucureşti, dar trenurile erau foarte aglomerate, cu oameni de toate rasele. Aveam impresia că pot fi prezenţi şi marţieni. În metrou am avut ocazia să văd evrei din cei tradiţionali cu pălării, bărbi şi şuviţa lor ondulată.
Ne-am dus de data aceasta la Palatul Hoffburg, dar îmi cam pierdusem interesul. Ceea ce mă preocupa teribil era o toaletă, mi-o prefiguram luminoasă şi liniştitoare, liman binecuvântat de calm şi armonie. N-am găsit aşa ceva într-un spaţiu util şi mi-am făcut un calcul simplu. Dacă merg la un bar sau un restaurant, am motiv să mă servesc. Am plecat de lângă colegi şi am intrat într-un băruleţ cochet, mobilat cu mult gust. Ştiam că, fiind în buricul târgului, preţurile trebuie să fie pe măsură. Nu mai conta, era nevoie de sacrificii.
Aici mi-am luat o bere Heineken, am lăsat-o pe masă şi m-am dus ţintă la toaletă. Aveau diferite obiecte cum nu mai văzusem, pentru tot ce e nevoie la locul nevoii, de la felul de a se păstra săpunul, de a-ţi usca mâinile, de a te parfuma(erau doze de spray pe măsuţa chiuvetei), totul era bine pus la punct. De pe masă am luat halba şi am ieşit afară. Cum bănuisem de dimineaţă, ziua era splendidă. Cu un soare puternic, de o luminozitate pur şi simplu estivală, deşi era sfârşit de septembrie. Erau destui care mâncau grătare, în bucăţi mari, cât farfuria. Mie nu-mi mai trebuia mâncare deloc, după uriaşul cârnat din Prater. Mi-am băut în tihnă berea şi am hotărât să intru în librăria de peste drum. Da, o librărie în centru, unde costurile sunt uriaşe pentru fiecare centimetru pătrat de spaţiu.
Eram deosebit de curios să văd ce cărţi s-ar găsi pe rafturi. La intrare era filozofie( multă), dar şi istorie. Foarte slab literatură. Vreo cincizeci – şaizeci de romane din literatura universală contemporană!, poezie deloc, la fel teatru. Erau foarte multe albume, de tot felul, de la cuplul princiar britanic până la câini şi pisici. Plante de grădină, bricolaj. Erau multe cărţi în engleză, la paritate germană cu franceză şi câteva în italiană. Se pare că duşmănia austriecilor pentru italieni mai are mult de aşteptat până să se stingă, dacă se va stinge vreodată. M-am gândit că librăria se adresa turiştilor, nu cititorilor acelora care chiar au un interes cultural şi de aceea trec pragul înăuntru.
Ne-am regăsit şi am intrat în catedrala Sf. Stefan. Impresia de strivitor a revenit şi, fiind slujbă de seară, mă întrebam cine ar putea să-şi găsească echilibrul acolo, să se liniştească şi să se îmbărbăteze, apoi. Eu cel puţin nu simţeam pacea coborând din pereţi în sufletul oamenilor. Sunt pentru bisericuţe cu habitaclul redus, unde toată lumea cântă şi participă din tot sufletul. Chiar şi eu mă cuprind de evlavie, deşi relaţia mea cu etajele superioare nu este dintre cele mai blânde. Descoperisem o asemenea bisericuţă în zona Bălcescu, cred că se numea „Piaţa Crucii”. Nu cunoşteam pe nimeni, mă simţeam bine. Până au venit acolo surorile Rujan. Imi plăcea de cea mare, Corina, îmi place şi acum, o să-mi placă totdeauna. Nu m-am mai putut concentra pe liturghie, s-a ales praful. O vedeam în biserică şi mă gândeam la ea, cu toate că era la câţiva metri distanţă. Când ajung pe la Timişoara, le vizitez. Port regretul în suflet de a nu fi avut parte de acea fată superioară, cu atâta minte frumoasă. Nu ne-am putut întinde mâinile niciodată. E foarte trist. Doar ne-am privit şi nu ne-am putut prăbuşi în gesticulaţia concretă a iubirii. Ea ştia că eu am fost căsătorit, ştia şi cu cine, eu ştiam că ea ştie şi uite aşa.
Vizita la catedrală avea să încheie ziua vieneză, nu şi pe cea austriacă. Am urcat din nou în metrou şi am ajuns la timp la autocar. Acolo, surpriză. Venise colegul din Prater, dar acum erau nişte doamne care întârziau. Iarăşi ciorovăială românească, un deştept zicea să plecăm şi să le lăsăm acolo. Am intervenit energic şi i-am spus că nu suntem la Craiova, suntem într-o ţară străină, la sute de kilometri distanţă. S-a potolit, totuşi.
Au venit cam cu o oră întârziere şi fetele. Ne-am îmbarcat şi am pornit la drum. A fost cel mai frumos dar de ziua mea, de când mă ştiu. Peste două zile urma să împlinesc 52 de ani. Nu vor putea să-mi iasă niciodată din minte versurile cernite ale unui poet ardelean, auzite de la Nicolae Băciuț, pe care le citam cu durere în vremea comunismului: Am patruzeci de ani/ Şi n-am văzut măslinul. Era o tristeţe uriaşă în noi, că nu vom vedea lumea, că o să trăim şi o să murim prizonieri sub cortina de fier. Eu reuşisem să ajung la Viena, în capitala Imperiului, chiar dacă la o vârstă semicentenară. Era bine.
Următoarea destinaţie de vizitat era un complex de magazine, destul de departe de Viena, pe nume Pandorf. Sute de magazine într-un singur loc, care mai de care mai atrăgător. Noi, ca oltenii, n-am dus autocarul în parcare, ci pe un maidan, având la dispoziţie două ore timp de vizitat. Am intrat în magazin, şi, după obiceiul meu, m-am separat de grup. Căutam ceva deosebit, de dăruit unei femei cu care urma să mă întâlnesc la sosirea în ţară.
Evident, m-am uitat la raioanele pentru bărbaţi. Erau lucruri foarte frumoase, dar pentru mine, la preţuri intangibile. Mie îmi plac sacourile, dar un sacou era de la 300 de euro în sus, ceea ce însemna cu ceva mai puţin decât trei rate ale mele la locuinţă. Am colindat şi, la un raion pentru dame, am găsit o eşarfă foarte frumoasă. Ieşind din magazin, mi-am dat seama că nu ştiu unde mă aflu, pe ce parte. Am pornit împrejurul clădirii, dar cred că erau de făcut câţiva kilometri buni pe traseul ăsta. La un moment dat am ajuns în parcarea autocarelor şi am murit de ciudă că noi parcasem pe maidan. Se întuneca, începea să plouă uşor, eram foarte îngrijorat. Ora de întâlnire se apropia, trebuia să găsesc o soluţie.
Am intrat din nou în magazin şi am început să umblu pe holuri. Erau mii de oameni acolo, dar era o speranţă. La o gogoşerie am găsit câteva doamne din grup. Aşteptau să vină ora de întâlnire. Nici nu le-am spus că mă rătăcisem, mi-a fost ruşine. Am luat şi eu o gogoaşă şi am tăcut mâlc. Comerţul capitalist mă zăpăcise cu totul. Odată urcat în autocar, mi-a venit inima la loc. Fetele se lăudau cu lucruşoarele cumpărate, unii fuseseră la produse alimentare şi băuturi, eu mă gândeam la eşarfa mea şi la ce era să păţesc pentru ea. Nici nu mi-am dat seama când am intrat în Ungaria. Cam la o oră aveau să apară luminile oraşului Gör, dar Budapesta şi ce a mai urmat e o altă poveste.
M-am gândit să vă povestesc această zi din viaţa mea cu gândul că veţi înţelege emoţiile copleşitoare pe care le-am trăit la întâlnirea cu Viana, cum i se spunea în vechime, (Viana, mon amour) oraşul pe care îl visam și plăceam de ani şi ani de zile, în unele aspecte chiar mai mult decât Parisul.
Mihai Octavian IOANA

stjust

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *