Avertisment. M-am gândit să aduc în faţa cititorilor aceste impresii de călătorie concepute sub forma unei scrisori pe care am adresat-o, la vremea respectivă, Doamnei Profesoare Rodica Bărbat, de la Universitatea din Timişoara, căreia, ca semn de respect am ţinut să-i scriu rândurile de mai jos, pornind de la o emoţie culturală pe care, cu amiciţie, mi-o împărtăşise.
(Urmare dintr-un număr anterior)
Drobeta- Turnu Severin, Octombrie, 2012
La Schönbrunn prezenţa împărătesei era copleşitoare. Austriecii de azi s-au concentrat să-i folosească imaginea şi s-o vândă ca pe cea mai importantă atracţie turistică a palatului. Chiar şi banalele plăsuţe de cumpărături din hârtie aveau pe ele portretul ei. Albume, vederi, diferite obiecte mai mari sau mai mici care să fie cumpărate ca suveniruri exploatau prezenţa istorică a împărătesei. Mi-am luat şi eu o cutiuţă, presupusă a funcţiona ca o casetă de bijuterii, pe care se afla un frumos portret. Am cumpărat şi vederi şi mi-a plăcut că aveau acolo şi timbre, pentru că luasem vederile să le trimit, nu să le păstrez.
Pentru noi, preţul unui bilet era mare. De la 10 euro în sus, depinde de ce voiai să vizitezi. Am luat cel mai frecventat traseu şi am intrat în palat. Am remarcat prezenţa masivă a asiaticilor, dar şi a celor din fostul bloc comunist, majoritatea supuşi în timp ai imperiului. Ni s-au dat nişte aparate mai mari decât telefoanele la care să ascultăm informaţii cu privire la ce urma să vizităm. Cu toate că eu nu prea am abilităţi tehnice, m-am dumirit destul de repede cum funcţionează şi pot să spun că am fost foarte mulţumit de ghidul meu de plastic. Am apreciat, evident, faptul că vorbea româneşte, ceea ce însemna că şi prezenţa noastră turistică este de luat în seamă, din moment ce i se acorda atenţia unei documentaţii. Putea fi foarte bine în franceză sau engleză şi cu asta basta.
Ştiam că palatul a fost împodobit în stil baroc, cu accente rococo, pe anumite zone. M-a interesat mai puţin aspectul artistic, pentru asta trebuie să ai timp, să contempli, să meditezi, să admiri. Eu am stat ore în şir la Bucureşti, la Muzeul de Artă să privesc un tablou de Rembrand: Aman implorând iertare Esterei. Sau la Timişoara, am procedat întocmai cu un tablou de Corneliu Baba, unde am depistat nu ştiu câte griuri uitându-mă şi de aproape şi de departe. La Sibiu, la Brukental, la fel, am fost pe fugă, dar acolo măcar m-am dus de mai multe ori. Pentru scrierea cărţii Alonso şi Concertul eu m-am documentat zdravăn asupra barocului, întrucât îmi propusesem ca a doua parte, Concertul cu un singur spectator, să fie subintitulată „ poem baroc”.
Am văzut cabinetul de lucru al împăratului şi în comentariul din cutiuţă ni se spunea cum se scula acesta foarte de dimineaţă pentru a se ocupa de treburile imperiului. Evident, m-am întrebat ce haz mai are să fii împărat, dacă tu te supui la corvezi ca oamenii obişnuiţi. M-am gîndit că un husar ungur, mândru de cal şi de mustăţile sale, era cu mult mai relaxat…
Apoi am ajuns în salonul împărătesei şi acolo am trăit o senzaţie deosebit de neplăcută. Fusese aşezat în încăpere un manechin, cu spatele la public, cu părul lung, eminescian, până la călcâie, într-o splendidă rochie albă. Intenţia celui care a avut ideea asta era să semnaleze prezenţa lui Sissi, ori mie tocmai asta mi-a căzut greu. Mi s-a părut grotesc, ca şi cum ar fi fost acolo un strigoi de care, totuşi, vrei să scapi, să nu te tulbure. Un zombie sinistru, dar am tăcut, am păstrat pentru mine minusul momentului. Era ca în romanul Rebeca, o prezenţă obsesivă şi enervantă a unui mort. Bănuiesc că organizatorii nu au scontat neapărat o secvenţă de emoţie negativă pe care privitorul s-o păstreze în minte datorită şocului. Cu siguranţă nu s-au gândit că ar putea fi unii ca mine care să respingă cu atâta putere artificiul.
Mai departe, sub puternica impresie a ceea ce v-am povestit, nu m-am mai preocupat de ofertele vizitei. Am fost şi eu atent la dimensiunile sufrageriei de protocol, la sala de bal, dar mă dezumflasem. Căzusem pe gânduri ca şi cum aş fi căzut din pod, cum se spune. De-abia am aşteptat să ies afară, să respir aer curat, pentru că, peste vreme, pentru o secundă, mă otrăvisem.
Vederile cumpărate le-am scris în faţa palatului, uitându-mă foarte curios după autocare, voind să ştiu ce lume se perindă la Viena. Al nostru era fain, confortabil, funcţional, dar nu se compara cu ce veneau unii din Cehia sau chiar din Croaţia. Fără toaletă în interior şi fără nebunia asta cu aerul condiţionat. Oricum nu mai erau căldurile verii, aşa că n-a mai fost deloc nevoie să fim răcoriţi din interior.
Am plecat apoi spre centrul oraşului. Am oprit într-un punct şi am avut cam o oră şi jumătate la dispoziţie să vizităm fiecare ce credem de cuviinţă. Eu mi-am fixat cîteva repere şi m-am despărţit de grup. Voiam o cartelă telefonică de fix cu care să vorbesc cu neamurile mele din Germania, dar nici atunci şi nici mai târziu, n-am reuşit să-mi procur.
Am pornit singur să văd edificiile despre care ştiam că sunt fabuloase. N-am să insist asupra grandorii, asupra intenţiei evidente a arhitecţilor de a crea individului impresia de micime şi insignifianţă. Imperiul se răţoieşte la supuşii săi prin palate, prin domuri şi catedrale. Catedrala din Piaţa Bălcescu sau Domul din Piaţa Unirii din Timişoara par copilaşi pe lângă ce se află în Viena. M-am apropiat fără frică, am făcut fotografii, pentru că nu m-am putut abţine, într-atât am fost de fascinat. Volume impresionante, dantelării în piatră, vitralii uriaşe şi linişte, cu un public de gură-cască destul de redus. Oamenii, ori se tem de clădirile respective, ori s-au obişnuit cu ele şi nu-i mai interesează, din moment ce le ignoră prezenţa. Sunt curios ce sentiment aş putea avea în faţa Domului din Milano, sau a Domului din Köln, dacă aş putea fi măcar o clipă indiferent. Sigur, dacă mi s-ar ivi ocazia să ajung la ele.
A fost un lucru care m-a făcut să izbucnesc în râs şi râdeam ca tâmpitu’ pe stradă, dar nu era ţipenie de om de care să-mi fie jenă sau să mă feresc. O cafenea se numea de-a dreptul Einstein şi avea o formulă de îmbiere „Genial caffe”. Cum să nu crăpi de râs la o asemenea gogomănie şi să nu te simţi brusc superior şi inteligent, chiar dacă vii dintr-o ţară necăjită şi jerpelită din Est? Prin râsul meu simţeam că mă răzbun, că mă eliberez de gheara în gât pe care o suportasem cu atâta dificultate până atunci.
Am intrat într-o altă cafenea, deşi aş fi vrut să stau afară, să privesc clădirile. Avea un nume ecologic, n-are importanţă. Convenţia pe care o făcusem cu mine a fost să nu notez nimic: ori să fac poze, ori să ţin minte. Şi pozele făcute doar când nu se mai putea, când imaginea trebuia neapărat conservată, pentru a nu se deteriora stupid printr-un act eronat de memorie.
Am comandat o cafea şi am cerut şi frişcă, aşa cum am băut de atâtea ori la Violeta, la Timişoara. Lângă mine erau nişte români, dar n-am vrut deloc să ştie că şi eu sunt român. Mi-a fost teamă să nu fie nişte neciopliţi, nişte gregari umflaţi în pene de care să-mi fie jenă în lumea aceea pe care o consideram atât de apropiată, de familiară. Am văzut asemenea români plini de talente şi figuri, îngrozitor de încrezuţi, incapabili de umilinţă culturală, de minim respect în faţa lumii atât de diferite de ce ştiau de la ei de-acasă. Trăisem în Grecia o experienţă proastă cu nişte severineni care şi-au dat în petec pe-acolo cu fiţe stupide, de parcă ar fi ieşit din puful de-acasă şi Grecia li se părea, la valoarea şi pregătirea, brusc inconfortabilă.
După cafea, m-am întors la autocar unde a avut loc un consiliu pe loc în legătură cu programul pentru următoarele ore. Unii au ales să umble prin centru, mai ales că descoperiseră pe nişte străduţe comercianţi ambulanţi care ofereau tot felul de chilipiruri. Ceilalţi, printre care şi eu, am ales să facem o descindere în Prater. Maşina a fost parcată pe malul Dunării şi s-a stabilit ora reîntâlnirii.
Ne-am despărţit, dar nu ştiu cum, şoferul a hotărât să meargă cu minigrupul în Prater. Aşa că am coborât la câteva zeci de metri de intrarea în faimosul parc de distracţii, despre care citisem şi pe care îl văzusem de nenumărate ori în filme documentare.
(Va urma)
Mihai Octavian IOANA
Lasă un răspuns