China maoistă la raport

By | January 8, 2013

În chineză, MO YAN înseammnă „Nu vorbi!“. MO YAN este pseudonimul scriitorului Guan Moye, născut în 1955, într-o familie rurală din Gaomi, provincia Shandong din nord-estul Chinei. Traseul său este unul tipic acelor vremuri amestecate: „Actorii“ Marii Revoluţii Culturale din timpul preşedintelui Mao Zedong îl silesc să renunţe la şcoală pe când avea doar 12 ani, lucrând pe câmp, apoi într-o fabrică de bumbac. Măreaţa eră comunistă îşi fâlfâia deja steagurile roşii. Guam Moye intră în Armata de Eliberare în 1976, ceea ce îi permite ulterior să-şi reia studiile, în 1990 obţinând chiar şi un masterat în literatură la Universitatea din Beijing.
Ca scriitor, semnându-şi textele cu pseudonimul MO YAN devine cunoscut în China şi în lume prin romanul „Sorgul roşu“, publicat în 1987 (la noi, în 2008 şi 2012, Humanitas Fiction) şi ecranizat cu succes în acelaşi an; autorul scrie în ritm susţinut proză scurtă şi romane, fiind distins cu mai multe premii internaţionale (Premiul Laure Bataillin, 2001; Premiul Nonino, 2005; Premiul Newman pentru literatură chineză acordat de Oklahoma University, 2009; Premiul Manhae, 2011 etc.), încununarea activităţii sale literare fiind Premiul Nobel pentru Literatură în 2012.
Pseduonimul său este, neîndoios, un exerciţiu autoironic. Scriitorul chinez vorbeşte pe larg, cu plăcere nedisimulată, când despre o Chină străveche, încremenită în tabuuri sângeroase, când despre o ţară în prefacere, oscilând între tradiţie şi consumerism, aşa cum se întâmplă peste tot în lume.
Curios este că, în cazul său, apetitul pentru volume ample, de sute de pagini, specifice mai degrabă romanului tradiţional din secolele trecute. Într-o perioadă în care scriitorii din întreaga lume aspiră la o evidentă condensare narativă, la un stil alert, chiar sincopat, MO YAN încă pledează pentru cărţi care să respire larg vuietul atomic al lumii. În 2006, într-o conferinţă intitulată „În apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni“, el crede că romanul „trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor (…) Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l citească – să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu“.
Este, să recunoaştem, o afirmaţie îndrăzneaţă. Şi frumoasă, provocatoare chiar. Cum să rezişti unui scriitor care îşi urmează neabătut calea, deşi compromisurile fac parte, inevitabil, din viaţa oricărui ins, mărunt sau mare?!
Romanul OBOSIT DE VIAŢĂ, OBOSIT DE MOARTE (2006, Humanitas Fiction 2012) numără nu mai puţin de 731 de pagini, în care este narată istoria unui moşier din China anilor 1950. Ximen-Nao, ucis de consătenii lui în timpul reformei agrare maoiste şi care îi cere regelui Yama, conducătorul forţelor iadului, să-i facă dreptate. Drept urmare, i se permite să se reîncarneze succesiv (în măgar, taur, porc, câine şi maimuţă), vreme de zeci de ani, până când se termină acest ciclu obligatoriu la capătul căruia se va naşte ca prunc din pântecele unei femei. Reîncarnat în animale, Ximen-Nao este torturat de amintirile vieţii sale de om, căci vieţuieşte în satul natal, printre ai săi, soţie, concubină şi copii. Prin vocea sa, împletită cu vocea altor naratori din rândul personajelor, aflăm toate schimbările social-politice din deceniile 6, 7, 8, 9 ale secolului trecut. Tonul elegiac este deseori străbătut de note comic-satirice la adresa liderilor maoişti şi a limbajului de lemn pe care aceştia îl foloseau. Suculent satirice sunt paginile care descriu în detaliu şedinţele de combatere şi critică la adresa ţăranilor individuali care refuză cu obstinaţie înscrierea „la comună“ (Lan-Lian este un astfel de personaj memorabil, chiar legendar), parada de pe uliţe, teatrul revoluţionar sătesc, broşurile şi zidurile scrise cu vopsea roşie, insignele cu chipul lui Mao etc.
Dacă Lan Lian este corespondentul unui Moromete mai neguros, cu un acut simţ al tradiţiei şi al proprietăţii individuale, Ximen Jinlong, fiul lui Ximen-Nao, este opusul acestuia. Inteligent şi cameleonic, Jinlong miroase avid schimbarea: îşi reneagă tatăl moşier omorât mişeleşte, transformându-se într-un comunist vajnic, care-şi calcă la propriu în picioare familia, iar când vremea lui Mao apune, îmbracă nonşalant haina capitalistului care-şi permite să demareze un amplu proiect cultural-turistic în urma căruia satul natal s-ar transforma într-un teren de golf şi un parc de distracţie menite să-i aducă beneficii ilicite…
Senzaţia de viaţă este extrem de puternică. Se succed două-trei generaţii care-şi dispută încrâncenate dreptul la putere. Câteodată, la prietenie şi la dragoste. Câteodată, la moarte. Cronicarul lor, Mo Yan, apare el însuşi în carte, deloc menajat de Ximen-Nao, cronicarul principal. „Băieţică ăsta de Mo Yan“ trage cu ochiul şi scrie istorii după istorii, unele incredibile, apocaliptice.
Când m-am înhămat la o aşa „cărămidă“ de carte, am făcut-o ca un european pe jumătate invidios: „Ia să vedem noi ce-o fi de capul chinezului ăstuia…“ şi am terminat cu un fluierat admirativ pe buze: „Da, domnule, da!“ Fireşte, n-am încă pretenţia că eu sunt acel „singur cititor“ despre care pomenea însuşi autorul. Mai cu seamă că juriul Nobel a găsit de cuviinţă să facă acelaşi lucru, motivând că Mo Yan „cu un realism halucinant, îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea“.
VIORICA STĂVARU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *