0

Despre dragoste (2) Poezia feminină

Share ITShare on Facebook
Facebook

Într-o tabletă anterioară spuneam că voi reveni cu consideraţii despre poezia femeilor. Nu am ales întâmplător momentul. Luna martie găzduiește, în ziua de 8, sărbătoarea acestora. Se vorbea despre Ziua mamei, dar, în timp, aria a fost extinsă, încât și doamna educatoare și doamna profesoară și doamna doctor, inginer, judecător, primesc flori sau un semn de preţuire uneori de unde se așteaptă mai puţin. La 17 ani e un bun prilej pentru un adolescent să-i aducă aminte cu o floare, colegei de clasă, că i-a dăruit un mărţișor în urmă cu doar o săptămână. Emoţii, nu glumă…
Se consideră, în genere, că sufletul femeilor este mai deschis visării, melancoliei, stări care ar conduce cu uşurinţă către tărâmul fascinant al poeziei. E adevărat până la un punct şi anume până la stadiul în care poezia se înalţă, pluteşte superior pe cerurile ei de „regină a tuturor artelor”. Şi abia atunci sclipirile de ape şi oglinzi capătă strălucirea diamantului.Tărâmul meditaţiei devine greu de urcat, e nevoie de spirit, inventivitate, inteligenţă, calităţi care nu sunt la îndemâna oricui… Nu orice tremur al inimii, nu orice emoţie sau tresărire inexplicabilă a sensibilităţii cuiva se poate identifica poeziei. E nevoie de mult mai mult, chiar de foarte mult.
Mentalul popular spune că „nu e om să nu fi scris vreodată o poezie”. E o confuzie teribilă aici. Toţi oamenii au emoţii, dar de la a le avea până la a le transpune în incandescenţa Poeziei drumul e lung, plin de primejdii. E un gând care nu le sperie deloc pe multe doamne, iar mâzgălirea hârtiei nu li se pare deloc doar un alint, o năzbâtie orgolioasă, un moft, ci o misiune, un martiriu care trebuie neapărat consumat. E drept că şi unii domni sunt mânaţi de cam aceleaşi ambiţii, dar parcă ei n-ar avea atâtea treburi cu totul onorabile de făcut precum doamnele…
S-a discutat mult asupra calităţilor sensibile care deosebesc talentele feminine de cele masculine. Nu este nicio îndoială că perceperea culorilor, acuitatea vizuală – un exemplu – sunt daruri ale sexului frumos. La fel şi disponibilitatea muzicală, interpretativă. Zona artelor figurative dumnealor le este mult mai la îndemână. Acolo unde e nevoie de un grad ridicat de abstractizare, în muzica simfonică, în filozofie, terenul le este mai greu accesibil, dar, din păcate, şi mai puţin ispititor.
Atracţia femeilor către poezie a fost una a ofrandei. Femeia a fost cântată, slăvită, divinizată în poezie şi acest fapt a fost, este şi va fi în firea lucrurilor. Frumuseţea este inexplicabilă, vrăjeşte, supune. Dacă poţi stăpâni, ca femeie, prin această teribilă armă, ce rost mai are să încerci altele? Şi totuşi, ambiţia este, pentru multe fiice ale Evei, să arate că sunt şi altceva decât un înveliş, o suprafaţă, o mască, deşi termenul e mult exagerat. Asta înseamnă însă studiu, educaţie, cultivarea intensă a intelectului. În vechime, femeile nu-şi propuneau să se întreacă cu bărbaţii, în timp însă competiţia s-a extins. Cât de bine este acest lucru sau nu, asta o vor spune secolele viitoare.
Nu s-au păstrat în memoria culturală a umanităţii decât puţine texte lirice ale femeilor din vechime. Se vorbeşte despre poeta antichităţii greceşti Sappho, a cărei operă a fost recuperată printr-un adevărat miracol. Amintirea ei este mai mult legată de insula legendară Lesbos unde ea a trăit şi de patimile greu explicabile ale erotismului.
Poezia românească feminină este legată, până la 1900, doar de câteva nume: Matilda Cugler-Poni, Carmen Sylva(Regina Elisabeta a României), Iulia Haşdeu şi Veronica Micle, ştiută mai degrabă ca muză a lui Mihai Eminescu.
Saltul poeziei feminine româneşti a fost uriaş în secolul 20, de la versul clasic, până la poezia de avangardă, în limba spargă, a Ninei Cassian. De fapt cam aceasta a fost starea de lucruri şi în Europa Occidentală, nu numai la noi.
M-am oprit asupra câtorva nume din poezia românească şi universală, cu gândul de a aduce, din poezia feminină, în faţa cititorilor, acel grăunte de uraniu care să stârnească explozia interioară atât de necesară pentru a îndemna mâna să caute în raftul de cărţi de acasă, de la bibliotecă sau, de ce nu, în memoria totuşi scurtă a reţelelor de calculatoare. Încă nu s-a ajuns acolo încât, dacă ţi-e dor de o poezie despre care ai auzit ceva cândva, să o poţi şi găsi „la un click distanţă”.
M-am oprit asupra câtorva nume, am transcris câteva poezii sau fragmente de poezii, doar pentru a stârni curiozitate şi a apropia sufleteşte cititorul de creaţia poeteselor, care, din fericire, au scris şi mult şi foarte bine. Temele din versurile acestora sunt ale poeziei în general, din orice perioadă şi de oriunde: trecerea timpului, dragostea, nostalgia vremurilor de odinioară, singurătatea, credinţa, speranţa, moartea, prietenia. Sunt însă şi câteva teme care nu pot fi decât ale lor: maternitatea şi iubirea copiilor, devotamentul matrimonial, puritatea.
Poezia interbelică a impus mai multe poete: Otilia Cazimir, Elena Farago, Magda Isanos. Dominanta lirică la Otilia Cazimir este ludicul, ea, ca şi Elena Farago scriind minunate versuri pentru copii, zonă asupra căreia nu vom zăbovi acum. Ne vom opri la Magda Isanos: „ Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea/ şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;/ dar parcă bolta merită vreo stea,/ şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…// Nu meriţi iarăşi clipele de-acum/ şi gândurile bune câte ţi le-am dat,/ dar parcă merită noroiul de pe drum/ petalele ce peste el s-au scuturat?// Iubirea însă e ca soarele,/ care rămâne pururea curat/ şi după ce – milos i-a sărutat/ leprosului picioarele…”(Dragostea mea)
Afirmată încă de la debutul său din anii 60, Ana Blandiana s-a impus ca voce lirică de prestigiu în peisajul literaturii noastre. Unele poezii au fost preluate de zona muzicală şi au devenit şlagăre. Am ales fragmente din trei creaţii de mare forţă expresivă. „Îţi aduci aminte plaja/ Acoperită cu cioburi amare/ Pe care/ Nu puteam merge desculţi? Felul în care/ Te uitai la mare/ Şi spuneai că m-asculţi?/ Îţi aminteşti/ Pescăruşii isterici/ Rotindu-se-n dangătul/ Clopotelor unor nevăzute biserici/ Cu hramuri de peşti,/ Felul în care/ Te îndepărtai alergând/ Înspre mare/ Şi-mi strigai că ai nevoie/ De depărtare/ Ca să mă priveşti?”(Îţi aduci aminte plaja?)” „Va fi o vârstă a pământului în care/ Şi carnea pietrelor se va usca şi va muri/ În toamna-aceea a planetei, ca-n oricare/ Toamnă, pădurile se vor îngălbeni//[…] Va fi o spaimă-n lucruri diavolească/ Sub gheaţa miliardelor de ani/ Şi ultimele ierburi or să crească/ În gurile răciţilor vulcani.”(Vulcanii). „Cu mâinile murdare de pământ/ Mi-ating obrazul singură şi îl mângâi,/ Ţărâna pe ţărână lasă urmă/ Gingaşă ca în ziua cea dintâi//[…] Nu m-aş mira să se deschid-o floare// Cu sângele meu sevă-n ea curgând,/ Precum o hrană mult mai de departe/ Ajunsă-n mine însumi din pământ.”(Sămânţa)
La Turnu Severin poeta Ileana Roman desfăşoară de decenii o intensă activitate de scriitor, cercetător, îndrumător de destine literare şi catalizator de evenimente culturale, ocupându-se îndeaproape mai cu seamă de festivalul de poezie „Nichita Stănescu”. M-am hotărât greu doar asupra câtorva versuri, datorită spaţiului tipografic restrâns: „Sunt fericită, iartă-mă, Absalom necesar/ Că tocmai eu, sclava ta, sunt regina acestui stejar./[…] Ai zice să nu te iubesc – aş zice să nu mă iubeşti/ Mai bine să rămâi văzduh prin ploile cereşti.// Poate sunt egoistă şi nu suport aceste mistificări/ Şi fericită mă rog de capul tău să nu alunece din zări.”(Sunt fericită, iartă-mă). „Stau lină şi nelimitată/ Din ce în ce mi-e trupul clar/ Ca pe-un mormânt cade zăpada/ Şi crucile sunt fluturi mari.// Stau pură ca-n abecedare/ Văd munţii, urcă din câmpie./ Zăpada e o amintire/ Ce ninge din copilărie.(Pur)”
Plecată de ani buni în Suedia, poeta Gabriela Melinescu nu a abandonat nicidecum meşteşugul poeziei, deşi vârsta ei a sporit cu hărnicie: ,, Ca un tânăr câine într-o noapte m-am întors/ cu gâtlejul strălucind de o rană sunătoare./ Uşa casei cu un ac lung tras din creier/ am deschis/ şi cu veselă ferocitate m-a izbit o boare.//[…] Ca un tânăr câine venisem să mor/ în altarul aromat cu fragede ore/ simţind un animal deasupra unui animal mai mic/ cum va începe să-l devore.’’(Jurământul de castitate, sărăcie şi supunere)
O carte publicată în 1988, a Danielei Crăsnaru, mi s-a părut cea mai subversivă apariţie la adresa regimului de atunci. Se numea „Fereastră în zid” şi conţinea poezii vitriolante, adevărate manifeste. Nu ştiam, am aflat mai târziu, că poeta are origini olteneşti: „Mai ţii minte ceva din tulburatul april?/ Mai ştii alfabetul acelor frenetice zile? Turnu-n flăcări de unde săream amândoi/ Îţi mai joacă şi-acum în pupile?// Ţii minte? sângele tău se vindea bucuros/ Pe-o monedă de aer, pe-o frunză, pe-o părere…/ Ca să poţi auzi în mijlocul codrului/ Pe cerul scorburii dulci, cum toarce îngerul miere?”(Scrisoare).
Cu toate că s-a crezut că poetul George Bacovia nu va avea continuitate în lirismul său depresiv şi apăsător, poeta Ileana Mălăncioiu i-a îmbrăţişat formula elegiacă şi sumbră: „A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot,/ Nimic nu mai pică acum din cer,/ Nici de pe-acest pământ, oricât ai aştepta/ La fereastra albită de ger.// Îndepărtează-te, nu mai spera, nu/ Mai sta cu nasul lipit de acel geam,/ S-a dus şi ea, s-a dus şi tinereţea, s-a dus/ Şi iernile înfrigurate în care treceam// Alunecând încet, dintr-o vârstă în alta,/ Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad/ Mai înfricoşător ca însuşi iadul/ Acolo unde sufletele cad.”(A stat ninsoarea)
Câţiva ani după absolvirea facultăţii (stagiatura) i-am petrecut la Târgu Mureş. Acolo, în cercurile literare se vorbea intens despre poeta Angela Marinescu, care venea adesea în oraş. Nu am avut ocazia să o cunosc decât din lecturi, unde am întâlnit un lirism dur, al suferinţei extreme şi al sfâşierii: „Când totul va fi liniştit/ şi cel care a fost iubitul va deveni duşmanul/ şi cel care a fost fiul va deveni călăul/ şi cel care îşi soarbe vinul se va zgudui// atunci veţi şti că am rămas mai singură/ decât un animal în preajma morţii/ cu pielea întinsă pe cuvinte/ cu coapsele mele lungi apropiate până la disperare”(Când totul va fi liniştit).
Am lăsat la urmă, din poezia feminină românească, două poete pe care am avut ocazia să le cunosc şi care, de vârste diferite, ne-au părăsit prea devreme. Le transcriu versurile cu strângere de inimă, şi cu mâhnită aducere-aminte. Mai întâi Constanţa Buzea: „Tu care ştii să taci, să-nduri,/ Tu care fără pată treci,/ Ca luminişul în păduri,/ Ca duhul meu în zile reci,// Leac otrăvit cu plumb mărunt,/ Chin pentru îngerii din ham, – / Cuvinte biciuite crunt/ În labirintul meu de geam,/ Învaţă-te că nu râvnesc/ Nici şa, nici vreasc, nici chiparos,/ Ci somn în chin dumnezeiesc,/ Fără culori, fără miros.”(Har). Şi Mariana Marin: „Poezia/ când sub ţeastă îţi bubuie/ singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi./ La etajul 5 al unui bloc/ dintr-un celebru cartier proletar/ poezia îţi reface instinctul migrator/ al păsărilor mici, cenuşii./ Câtă iubire/ Când toate ne pleacă?/ Toate ne lasă?(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)/ Ce fel de moarte/ în obrăznicia ta iepurească/ te-a însoţit în anii din urmă,/ o, biată spaimă a ţărânei!/ Poezia,/ când sub ţeastă miraculos/ te înfrupţi din tine însăţi./ Şi este o vreme a îngheţului şi a râtului,/ a biciului care-ţi plezneşte obrazul/ şi a porcilor mici, cenuşii.(La etajul 5).
Din poezia universală am citit, datorită unei apariţii editoriale de excepţie din 1972, mai multe poete, oprindu-mă aici doar la câteva. Antologia, pe care o recomand oricărui iubitor de poezie, s-a numit Panorama poeziei universale contemporane şi i s-a datorat lui A. E. Baconski.
Delmira Agustini: (Uruguay) „Montat în noapte sufletul tău pare/ O pânză lină de cristal târziu pe care/ Ai insomniei mele păianjeni o-nfiripă.// Spumă de ape sacre în vas de alabastru,/ Oglindă dând sclipiri mai mari oricărui astru/ Şi reflectând abisul vieţii-n cer, o clipă.// Eu, lebădă fugară, las urme-nsângerate/ Pe lacuri – şi-mi iau zborul cu sângerândă-aripă.(Nocturnă)
Elisabeta Bagriana (Bulgaria): „Voi cei ce mă-nţelegeţi şi mă iubiţi,/ când voi muri, nu mă plângeţi, nu mă acoperiţi cu flori./ Sub trupul meu în sicriu întindeţi o hartă a globului,/ iar deasupra, în chip de linţoliu, harta cerului,/ şi scrieţi:/« Dormi în pace între cer şi pământ,/ sărmană poetă! »” (Visuri într-o mansardă).
Else Lasker Schüler (Germania): ,,Eu caut pretutindeni un oraş/ Ce are-un înger străjuind la poartă./ Frântă pe omoplat,/ Port, iată, marea lui aripă moartă/ Şi-n frunte, steaua lui ca un stigmat.[…]O, Doamne, cuprinde-mă-n mantia ta./ În sfera ta de sticlă doar ca un rest trăiesc./ Când ultimul om va fi ultim hotar,/ N-ai să mă laşi – şi-un nou glob pământesc/ În jurul meu se va închide iar.’’(Rugăciune)
Emily Dickinson (SUA): „Copil fiind vedeam adesea/ că mulţi dispar – şi îmi spuneam/ că vor fi duşi călătorind departe,/ sau în pustiu întemeind oraşe./ Acuma ştiu – călătoreau departe/ şi în pustiu întemeiau oraşe – / ştiu şi de ce: muriseră. Dar asta/ copiilor nu li se spune.(Copil fiind…)
Mi-aş fi dorit ca din poezia românească să fi citat şi versuri ale altor poete, dar, ca semn al preţuirii, le scriu aici numele: Maria Banuş, Nina Cassian, de care am vorbit, Liliana Ursu, Carolina Ilica, Ioana Ieronim, Nora Iuga, Marta Petreu, Doina Uricariu, Denisa Comănescu, Mariana Codruţ, Magdalena Ghica, Simona Popescu…
Din literatura universală mi-ar fi plăcut să transcriu măcar un text din cărticica Marianei Alcoforado, Scrisori portugheze. Nu sunt poezii, dar delicateţea acelor pagini înflăcărate de iubire le ridică la înălţimea combustiei lirice. Sunt nume mari: Louise Labé, Ingeborg Bachmann, Gabriela Mistral, Marina Ţvetaeva, Sylvia Plath, Wislawa Szymborska…
Sper ca intenţia mea de a alcătui, pentru luna martie, o asemenea tabletă să fie primită cu îngăduinţă, datorită multelor nume pe care le-aş fi putut alege şi multelor versuri frumoase care ar fi fost cu siguranţă pe placul cititorului grăbit al acestor vremuri…

Mihai Octavian IOANA

stjust

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *