reclama ta aici

Ziua evadării a devenit ziua mea reală de naștere

La Palatul Culturii „Teodor Costescu”, miercuri, 19 iunie a.c., doamna Ileana Wisket a lansat volumul „EU-Ro.crem”, o carte despre românii care au plătit cu viața, pe vremea comunismului, încercarea de a scăpa de România lui Ceauşescu, traversând frontiera naturală cu Serbia de azi, considerată una dintre cele mai sângeroase granițe ale Europei. În „Epoca de Aur“, pe aici se ieşea, ilegal, către Occident. În mod cu totul întâmplător, înainte de lansarea cărții, familia Wisket a avut bucuria să întâlnească un român care, în urmă cu 32 de ani, trecea frontiera înot în Serbia, pe la Vodița. NICU BACRIA, născut în 31 martie 1959, la Pitești, care ne-a spus povestea dumnealui:

„Este o poveste foarte tristă, cum a fost povestea multor, multor români, din păcate cei mai mulți au fost omorâți pe fâșie sau se odihnesc pe fundul Dunării. Eu am fost suficient de norocos să am răbdare 5 ani, să lucrez zi și noapte, mergeam și la facultate, să culeg informații din zona de frontieră, care erau ținute secrete, să învăț ce se întâmplă, ce să faci și mai ales ce să nu faci. De ce am plecat? Am plecat în anul 1987, aproape de culmea prostituției mintale, pentru că nu numai PCR dar toată lumea se tâmpiseră, nu mai puteam să îndur prostituția mintală. Mergeam la școală în București, odată, văd din troleibuz că se oprește o mașină Dacia, sar din ea vreo patru gealați și l-au luat pe unul de pe stradă, l-au bătut, l-au umplut de sânge. Vreo 50 de români făcuseră cerc și în loc să sară pe securiști să-i la palme, râdeau de cel bătutut. Când am văzut și pe asta am zis că nu mai vreau să am de-a face cu țara, cu oamenii ăștia. La 3 ani de zile de la acea întâmplare am plecat, am făcut câteva excursii în zonă cu mașina, strângeam benzină în botoiul de varză sărată, nu mai puneam varză, veneam aici și trăgeam poze cu un teleobiectiv pe malul sârbesc să văd ce naiba au ăia acolo. Știam de pe malul românesc cam totul, nu știam ce au sîrbii, trăgeam cadre și, acasă, pe un perete mare mă uitam la ele și le studiam, au fost cinci ani de pregătire.

Am riscat mult, să fiu împușcat, mâncat de câinii lupi, bătut mort, călcat de nava de patrulare, pe care am întâlnit-o de două ori pe timpul evadării, o dată pe partea sârbească. Momentul trecerii mi-a luat vreo 5 ore, am trecut înot, în ziua aceea, 16 august 1987, a fost o furtună, am trecut noaptea, șiroaie, râuri de apă, vânt puternic, iar fluviul arăta, văzut de pe deal, ca o invazie de corăbii, valuri mari și cu spumă pe ele, ca la mare. Mă săturasem să mă reîntorc la București, era a treia oară, valurile erau așa de mari că am înotat de aproape patru ori distanța, a fost greu, apa foarte rece, de la furtună, valuri mari, care m-au ferit să mă vadă barca de patrulare, ei au văzut ceva, au început să facă opturi, mă băgasem la fund foarte panicat, și au plecat. Abia am ajuns la suprafață, a durat mult, nu știu cât, apa avea gust și miros de combustibil diesel, de ulei. De partea cealaltă nu știu cum m-ar fi primit sârbii, dar nu am vrut să mă arăt, așa că am mers prin pădure, prin lanul de porumb, era greu să te arăți, nu știam cum dai de un nebun, se întâmplă altceva, mă leagă de un autobuz și mă trimite înapoi, ori satisfacția asta nu voiam să le-o mai dau. Am trecut prin păduri, prin lanuri de porumb, am întâlnit o familie, nu le-am spus mare lucru, aveam haine cu mine, luasem o vestă, pantofi de tenis și pantaloni lungi, am trecut cu un tricou cu mânecă lungă, ca să nu îngheț. Pantalonii scurți îi am și acuma.

Aveam schimbați bani din piață de la Severin, am mers cu trenul de la Belgrad la Zagreb, am schimbat trenul de la Belgrad la Maribor iar poliția, controlul a venit din ambele capete ale vagonului. Atât de tare m-am speriat că fugeam de unii și am dat de ceilalți. M-am încuiat în toaletă, după care teroarea m-a făcut să gândesc și să deschid ușa de la toaletă, pentru că dacă vedeau că este ușa închisă veneau peste mine. În primul tren făcusem exerciții, inspectam trenurile sârbești ca să pot să mă ascund, cum să desfac panoul de la podul trenului în toaletă și să mă ascund acolo. Am făcut asta, am scos sîrma de la geam care ținea draperia, am scos un șiret de la pantofi, am scos panelul de sus, de la pod, am legat capătul de sârmă sus de țeava de la rezervor, m-am tras în sus, frica morții mi-a dat niște puteri extraordinare, m-am tras sus, m-am ancorat cu picioarele de niște țevi, am tras panelul cu sârma, l-am încuiat și am stat trei ore ca acasă, m-am odihnit. Guvernul american oprise vizele pentru toți emigranții, așa că vreo 2 ani de zile am stat pe bară, cum se spune, în lagăr în Austria, după aia ne-au trimis la Salzburg, am stat 2 luni de zile într-un pension, am întâlnit alți trei români și am evadat și de acolo, în Germania. Aici, serviciile sociale nemțești încercau să ne înfometeze, aveam 12 mărci pe zi, iar ei ne dădeau banii la 2 săptămâni întârziere, ca să plecăm singuri. Până la urmă, C.I.A. a luat legătura cu ei, pentru că voiau pe unul de la grăniceri care să aibă și studii și atunci m-au trimis la americani, am vorbit cu ei vreo 6 luni de zile, le-am spus o grămadă de lucruri…

Acum un an, în Colorado, acasă, mă sună cineva din Tampa-Florida, ca să-mi spună că am lucrat împreună, era agentul CIA care știa vreo 6 limbi, de 86 de ani, care mi-a spus că el m-a adus în America. Am scris și o carte care se cheamă BLACK PASSPORT, pașaportul morții, cel american e dark blue, cel român e roșu închis, eu am trecut cu pașaportul morții, negru. M-am stabilit în statul Colorado, trăiesc acolo de 29 de ani. Am trecut azi pe la Vodița, am găsit locul, am oprit mașina, cum am sărit acum 32 de ani. În America am făcut tot felul de munci, după care am găsit o slujbă de proiectant și apoi inginer, am lucrat tot felul de lucruri mecanice și electrice, și am revenit aici, la Drobeta, pentru prima oară după 32 de ani, eu celebrez în fiecare an ziua de 16 august, ziua evadării a devenit ziua mea reală de naștere. N-aș fi crezut să reușesc și să mă mai întorc în România, mai cu seamă că am făcut armata aici, la grăniceri, la Drobeta Turnu Severin, în 1979.

„Este o carte pe care am vrut să o dedic tututor celor care au vrut să treacă Dunărea, să părăsească plaiul natal, să înfrunte moartea, să înfrunte necunoscutul, lăsând în urmă familii devastate de durere. Am descoperit foarte multe documente, am descoperit mărturii despre crime făcute cu sânge rece incredibil. Este inadmisibil ca pe malul Dunării să nu existe un monument dedicat tuturor celor care au murit.

La lansare am avut surpriza de a întâlni un cetățean care întâmplător trecea prin Severin și vroia să-și aducă aminte după 32 de ani de locul prin care a reușit să fugă. Întâlnirea a fost total neprevăzută, l-am invitat, sunt foarte mulțumită că a venit și sunt mulțumită că a împărtășit cu publicul din sală stările prin care a trecut și sentimentele care l-au animat mai ales acum la întoarcere. Este un simbol al supraviețuirii oneste, m-am bucurat foarte mult de prezența dânsului”, declara ILEANA WISKET.

2 Comments on "Ziua evadării a devenit ziua mea reală de naștere"

  1. O surpriza extraordinara sa vad astazi, de la lucru, de aci din Colorado USA, acest frumos articol.

    Eu sunt Nick (Nicu) Bacria, si am avut un noroc si o onoare deosebite sa mi se spuna de aceasta lansare de carte, cand am venit in Romania la 32 de ani de la evadare, Iunie trecut. Aniversarea Evadarii, este intradevar noua mea zi de naster, August 16, 1987. Io zic ca nu arat prea rau pt. 32 de ani….
    Nu?

    ;—))

    Va inbratisez.

    Cu prietenie, Nicu Bacria

  2. Dragon Mihai NEDELCU | iulie 11, 2019 at 7:37 pm | Răspunde

    Si eu am trecut prin experienta asta. Aveam aproape 18 ani si am trevut in Iugoslavia inot in 1985. Fiind minor, am fost repatriat. Imi pare rau ca nu am fost in Severin si nu am putut participa la lansarea cartii. As vrea sa o citesc….

Leave a comment

Your email address will not be published.


*