EROUL DOREL BOARĂ

By | December 23, 2018

EROII MEHEDINȚENI AI REVOLUȚIEI ROMÂNE

Regimul comunist a fost instaurat în România prin forţă, ajutat de o putere străină, în 1945. Tot prin forţă, fără ajutor extern însă, a fost şi doborât. Ani lungi și grei s-au luptat cu arma în mână în zona de munte şi colinară a ţării români adevăraţi pentru răsturnarea acestui regim, dar fără sorţi de izbândă. Au pierit în această luptă sute de mii de oameni, majoritatea tineri sau foarte tineri. Cei mai mulți nu au nici mormânt, nici cruce. Tot tinerii au fost aceia care, după aproape 50 de ani de suferinţă au reuşit să răstoarne regimul comunist. Era în decembrie 1989, când atenţia întregii lumi va fi atrasă spre România. Era prima ţară care se desprindea din blocul comunist prin violenţă, prin vărsare de sânge, semn că dictatura fusese aici cea mai aprigă. Întreaga planetă privea uimită şi cu profundă simpatie derularea revoluţiei române. A fost transmisă în direct de posturile de televiziune din toate colţurile lumii. Regimul comunist a fost, în sfârşit, răsturnat şi la noi. Dar cu ce preţ! Conform statisticilor întocmite ulterior de organele de anchetă, în zilele şi nopţile Revoluţiei din decembrie 1989 şi-au pierdut viaţa 1.104 persoane, iar alte 3.352 au fost rănite. Sentimentul de bucurie pentru libertatea atunci câştigată era imens. Oamenii şi-l manifestau pe cuprinsul întregii ţări în fel şi chip. Era atât de puternic acest sentiment, încât aproape l-a copleşit pe cel de durere pentru victimele căzute. Foarte rar se întâmplă aşa ceva: adică să trăieşti în acelaşi timp două sentimente diametral opuse: fericire şi durere şi amândouă la cote maxime. Și totuși, așa a fost! Aşa cum se ştie, cele mai multe victime au fost la Bucureşti şi Timişoara. Dar n-a rămas nici-un colţ de ţară neîndoliat. Vieţile jertfite atunci au adus libertatea pentru toţi cei care o aşteptaseră de atât de multă vreme, încât nici nu mai sperau c-o vor dobândi vreodată. Paharul umilirii acestui popor era plin de multă vreme. Dorinţa românilor de a fi stăpâni la ei acasă, de a se dezvolta în mod firesc era foarte mare. A fost suficientă scânteia aprinsă la Timişoara, pentru ca focul să nu mai poată fi stins. Era nevoie de curaj şi românii, în special tinerii, au dovedit curaj. Tinerii s-au sacrificat pentru o cauză comună a oamenilor uniţi împotriva oprimării totalitare. Tocmai de aceea, cei care au plătit cu viaţa libertatea noastră nu trebuie uitaţi niciodată! Eroii sunt memoria vie a istoriei noastre. Nu este suficient să-i cinstim prin discursuri şi declaraţii, ci trebuie să-i cinstim întâi de toate printr-o viaţă curată, frumoasă, demnă de jertfa lor, să cerem lui Dumnezeu ca jertfa lor să aibă un ecou în conştiinţele urmaşilor lor”
Mehedinţiul a dat la revoluţie jertfa sa de sânge. Evenimentele petrecute în iarna lui decembrie 1989 au fost trăite şi în această parte de ţară la intensitate maximă. Şi aici oamenii au ieşit în stradă să-şi strige bucuria, să-şi exprime solidaritatea cu cei aflaţi în faţa gloanţelor şi a tancurilor la Timişoara sau Bucureşti. Dar lupte în adevăratul sens al cuvântului aici nu au fost. Şi totuşi, victime au fost. Este vorba de patru tineri. Ei sunt: ofițerul Dorel Boară de 28 de ani, soldat în termen avansat post mortem Eugen Mareși de 20 de ani și civilii Silviu Cauc de 23 de ani și Vasile Țănicui de 18 ani.
Primul mehedințean mort la datorie în zilele revoluției a fost DOREL BOARĂ. Originar din Dârvari, un sat din zona de sud a judeţului Mehedinţi, Dorel făcea parte dintr-o familie care se putea considera fericită. Chiar dacă din punct de vedere material le lipseau și lor multe, ca tuturor românilor, erau sănătoși, trăiau în armonie deplină patru frați, împreună cu părinții și bunicii lor și acest lucru le aducea mulțumire și liniște sufletească. Iar dacă există înțelegere, restul se rezolvă de la sine. Lipsa principalelor libertăți naturale, învrăjbirea fiecăruia împotriva celuilalt, suspiciunea permanentă față de vecin, arestările absurde, foametea cruntă de la finalul anilor ‚80, uniformizarea opiniilor și ștergerea oricarei forme de personalitate, egalitatea impusă cu forța doar unora, ruptura și izolarea față de restul lumii civilizate – acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care toți românii le suportau, așa că familia Boară nu s-a lăsat prea mult afectată. Se ajutau reciproc și erau optimiști. În 1983 Dorel a fost admis la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi din Băneasa, Bucureşti, o unitate de învăţământ unde concurenţa era foarte mare la admitere. Venit de la țară, Dorel nu s-a bazat decât pe propriile forțe la examenul de admitere. Iar faptul că a fost admis este o dovadă că Dorel fusese un elev silitor şi foarte disciplinat, purtarea având o însemnătate specială la aceste instituții de învățământ. Era un băiat frumos, înalt, modest, prietenos, cu fața luminoasă, mereu vesel și optimist. A stat mereu departe de orice anturaje sau aventuri, și-a văzut de studiu pentru a absolvi cu bine școala și a le da satisfacție părinților și familiei care aveau încredere în el. Nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. La şcoala din Băneasa va fi coleg cu viitoarea sa soţie, Luminiţa, o fată la fel de frumoasă ca şi el, la fel de serioasă și muncitoare. S-au plăcut „din prima” şi au fost prieteni pe toată perioada şcolii. Erau din aceeași parte a țării, aveau motive să spere că își vor putea uni destinele la momentul potrivit. Sperau că vor putea obține repartiții care să le permită să-și întemeieze o familie. Însă nu a fost așa. Repartiția se făcea în funcție de nevoia de cadre a Ministerului de resort, sau în funcție de relațiile de care dispuneau părinții. Ei nu aveau așa ceva, deci au mizat doar pe ajutorul lui Dumnezeu și pe notele mari cu care absolviseră școala.
La absolvire, vor primi repartiţii care i-au despărţit o perioadă scurtă de timp: el a primit postul de ofiţer la Penitenciarul din Tulcea, iar Luminiţa va fi ofiţer la Reşiţa. Adică erau exact în extremitățile opuse ale țării, la distanță mare între ei. Încrezători în puterea sentimentelor care-i unea, au păstrat legătura şi în 1987, la un an după absolvire se vor căsători. Amândoi au luptat să obţină transfer în Dr. Tr. Severin, pentru a fi împreună şi amândoi aproape de familii. A fost, fireşte, mare bucurie când au reuşit să-şi împlinească şi acest vis: Dorel a fost transferat la Penitenciarul din Dr.Tr. Severin, iar Luminiţa la Securitatea din acelaşi oraş. Tânăra familie a avut parte după s-a stabilit în acest oraş numai de momente fericite: au primit locuinţă, un apartament frumos, într-o zonă bună, după ce la început locuiseră cu mama Luminiţei. Apoi, pe 8 octombrie 1988 s-a născut copilul lor, Andra Florentina, o fetiţă frumoasă şi sănătoasă, care i-a făcut să se simtă împliniţi din toate punctele de vedere. Dorel era în al nouălea cer de bucurie că este tătic, mândru că are aşa o fetiţă frumoasă, căreia-i spunea „prinţesa”. Bucuria lui era aşa de mare că parcă nu putea să stea liniştit la serviciu dacă nu suna de câteva ori pe zi acasă să vadă ce fac „fetele”. Izbucnirea revoluţiei, evenimentele din Timişoara i-a prins pe ambii soţi la serviciu. În toată armata română atunci a fost „consemn general”, adică trebuiau să stea cea mai mare parte a timpului la unitate. Nu prea ştiau precis nici ei ce se petrece în ţară, dar oricum, simţeau că este pericol. Luminiţa îşi aminteşte că într-o zi de luni, pe 16 decembrie 1989, a primit la serviciu un telefon de la soţul ei. A fost o convorbire scurtă, care a sunat astfel. ”Mami, plec în vest” a spus Dorel. Speriată, soţia a încercat să obţină detalii „în care vest, de ce, pentru ce?”, dar răspunsul a fost evaziv. A fost ultima dată când Luminiţa a auzit vocea soţului ei. Zilele care au urmat au fost dramatice pentru toţi românii, dar pentru cadrele militare mai mult decât pentru civili. La serviciu, Luminiţa împreună cu colegii ei urmăreau desfăşurarea evenimentelor cu multă îngrijorare, erau în permanentă alertă. Familia lui Dorel era cu atât mai neliniştită cu cât nu mai primise de la el nici-o veste, iar lui nu-i stătea în fire să nu ţină legătura cu cei dragi, mai ales în astfel de momente. Luminiţa reuşise să afle că fusese trimis la Timişoara împreună cu alţi 9 subordonaţi, cu două dubiţe, să însoţească un lot de deţinuţi ce erau transferaţi la Penitenciarul din Timişoara. Cum se aflase ce se întâmplă în capitala Banatului şi tăcerea prelungită a lui Dorel le sporea neliniştea. Nici şederea lui acolo atâtea zile nu se justifica. Ulterior a aflat că a ajuns cu dubiţele în Timişoara, dar nu la Penitenciar, cum ar fi trebuit, ci la Inspectoratul Judeţean Timiş care atunci era comun pentru miliţie şi securitate. Tot ce se ştie este că Dorel şi subalternii săi au rămas în Timişoara până în ziua de 22 decembrie. Cei nouă subofiţeri au povestit că Dorel era agitat, nu ştia ce are de făcut, iar el era şeful grupului. Ordinele care veneau erau confuze, se contraziceau şi în acest haos general el nu ştia probabil la care să se supună, nici nu putea lua legătura cu şefii lui direcţi. Timişoara a fost în acele zile un oraş rupt de restul ţării, de teama că vestea despre ce se întâmplă acolo se va răspândi. Pe 22 decembrie au putut, în sfârşit, să părăsească oraşul. Revolta timişorenilor se aflase peste tot, toată ţara era în fierbere. Pe drumul de întoarcere la Tr. Severin, erau tot felul de baraje ale miliţiei şi securităţii, se făcea un control strict, se formau coloane de maşini care îngreunau circulaţia. Până la căderea întunericului cei zece tineri plecaţi din Timişoara spre Severin abia au ajuns aproape de Lugoj. Dorel a putut cu greu să ia telefonic legătura cu Penitenciarul din Tr. Severin să întrebe ce să facă: să-şi continuie drumul noaptea, ori să rămână la Lugoj, la Unitatea Militară. Şefii l-au sfătuit că este mai prudent să rămână la Lugoj, fiindcă într-o unitate militară vor fi în siguranţă. Aşa se face că în seara de 22 decembrie Dorel şi camarazii săi au ajuns la U.M. din Lugoj, unde au fost primiţi cu ospitalitatea care era posibilă atunci, în situaţia dată. Au primit hrană şi au fost cazaţi în unitate.
În timpul nopţii, spre dimineaţă, s-au auzit focuri de armă, se trăgea asupra unităţii militare. S-a aflat mai târziu că s-a tras dintr-un elicopter, care atunci s-a presupus c-ar fi al unor terorişti.
Dorel, fiind şeful, a ieşit să obţină informaţii asupra celor ce se petreceau. Pe hol, înainte de a fi aflat de unde şi cine trage, a fost pur şi simplu ciuruit de gloanţele trase de un ofiţer din unitatea militară Lugoj, care, văzându-l străin, a crezut că este un terorist care a pătruns deja înăuntru.
Explicaţiile care i s-au dat ulterior soţiei referitoare la acel nefericit eveniment, nu sunt nici clare, nici mulţumitoare. De ce respectivul ofiţer a tras fără somaţie, de ce a tras un încărcător întreg şi nu un glonţ, într-o parte a corpului care să-l rănească, nu să-l ucidă ?!
S-a pretins că dintr-o eroare ofiţerul a apăsat pe trăgaciul care a rămas blocat pe poziţia „foc automat” şi de aceea toată încărcătura pistolului s-a descărcat în trupul bietului Dorel care n-a mai putut reacţiona în nici-un fel. Deci el a fost victima unei erori umane. De bună seamă că acel ofiţer din arma căruia au pornit gloanţele ucigaşe nu avea nimic personal cu Dorel, nici nu-l cunoştea, cu siguranţă n-ar fi avut nici-un motiv să-l ucidă. Această „eroare” a ofiţerului este doar una dintre neclarităţile morţii lui Dorel care i-au determinat pe membrii familiei sale să creadă că totuşi, nu acesta este adevărul.
Un alt mister care n-a putut fi clarificat este acela al dispariţiei hainelor în care tânărul era îmbrăcat în momentul în care a fost împuşcat. Explicaţia ce s-a dat familiei nu prea stă în picioare. Cei din Lugoj afirmă că n-au vrut ca soţia lui Dorel să mai vadă hainele acelea pline de sânge şi ferfenițite de atâtea gloanțe pentru că acesteia i s-ar fi făcut rău.
Luminiţa a fost anunţată de moartea soţului ei de soţia unuia dintre cei care-l însoţiseră pe Dorel la Timişoara, Marcu Aurel. A fost un telefon scurt şi sec: ”Dorel nu mai este!”, care i-a tăiat respiraţia şi i s-a făcut rău. Era în casa mamei sale când a primit vestea, pentru că de când se născuse Andra stăteau mai mult acolo, bunica fiind cea care îngrijea fetiţa când părinţii ei erau la serviciu. Erau de faţă şi câţiva colegi care nu o lăsaseră singură nici înainte de a primi vestea pentru că era mereu agitată de teama că s-a întâmplat ceva cu soţul ei, de nu mai vine. Vestea morţii lui Dorel s-a răspândit repede în oraş. Toţi cei care l-au cunoscut erau îndureraţi pentru că a fost un băiat care nu făcuse decât bine, era mereu vesel, respectuos, fără ifose în faţa subalternilor. Mai ales după ce i s-a născut fetiţa era aşa de bucuros, că toată lumea era a lui! „Prinţesa” avea un an şi două luni când a murit tatăl ei, nu şi-l mai aminteşte. Fotografia este făcută exact cu un an înaintea morţii lui Dorel, în decembrie 1988. Se spune că sufletele pereche simt când celuilalt nu-i este bine, ori este în pericol. Că aceste vorbe sunt adevărate o dovedeşte şi acest cuplu. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, în jurul orei trei, Luminiţa s-a trezit brusc din somn plângând. Avea de mai multe zile nişte presimţiri rele, dar atunci a izbucnit în plâns din somn. Spunea mereu că nu este bine cu Dorel. Nici nu o liniştiseră bine pe Luminiţa (mama ei şi două colege care rămăseseră la ea peste noapte), când a avut aceiaşi reacţie fetiţa: s-a trezit brusc şi plângea în hohote, îşi trăgea cu mânuţele de pe cap căciuliţa de parcă ar fi vrut să-şi smulgă părul. Foarte greu au reuşit s-o liniştească, să o adoarmă iar. Aveau să afle curând că exact la acea oră Dorel era împuşcat: la 3 şi un sfert.
S-au dus să-l ia de la Lugoj, de la morga spitalului, fratele său mai mare şi naşul lui de cununie. Au ajuns cu el acasă în sfânta zi de Crăciun. Două zile a fost ţinut în casa mamei Luminiţei unde au venit la priveghi foarte mulţi oameni, mulţi nici nu-l cunoscuseră. Voiau însă să-şi exprime regretul pentru că o viaţă aşa de tânără a fost curmată într-un moment când ţara întreagă privea îngrozită cum comuniştii se agaţă cu ultimele forţe de putere şi este nevoie de sacrificiul suprem al unor fiinţe umane pentru ca ei să cedeze. Doar în România comunismul a fost doborât cu preţul a sute de vieţi omeneşti, majoritatea victimelor fiind foarte tinere.
Dorel a fost înmormântat în satul natal, la Dârvari. Moartea lui i-a afectat pe toţi membrii aceste fericite (până atunci!) familii. Curând aveau să-l urmeze în mormânt bunicii şi apoi părinţii. Sora cea mică a lui Dorel, Carmen, care încă este foarte afectată de ceea ce i s-a întâmplat fratelui ei, de aproape 30 de ani se luptă să afle adevărul despre moartea lui Dorel și măcar în această privință să i se facă dreptate. Căutările ei nu au fost zadarnice, are noutăți, pe care în curând a promis că le spune. De aceea, voi reveni asupra acestui caz, elucidat așa de greu, ca de altfel tot ce este legat de revoluția română. Ce este sigur, este faptul că moartea lui Dorel a lăsat un mare gol în familia lui, bunicii și părinții n-au putut suporta durerea și l-au urmat în mormânt la foarte scurtă vreme. Vin sărbătorile de iarnă care în urmă cu 30 de ani erau prilej de mare bucurie în familia Boară. Se adunau toți: copii, nepoți, părinți și bunici în casa de la țară și veselia le umplea sufletele. Acum sărbătorile de iarnă sunt moment de comemorare. Frații Boară și Luminița n-au cerut nimic de la stat pentru că nimic nu le poate curma suferința. Nu cer nimic, vor doar ca țărâna în care s-a întors Dorel, părinții și bunicii lor să se facă om la loc, măcar o zi pe an, dacă nu, măcar o zi din restul vieții lor, dacă nu, măcar o singură clipă, numai atât! Nu cer decât ca în durata acestei clipe să încapă toți anii pe care i-au trăit fericiți împreună, și uitarea în care s-au transformat amintirile să se facă amintiri la loc, și viața ce s-a transformat în amintiri să se facă viață la loc, iar în dimineața acestei vieți să rămână împreună mereu….
Prof. Ileana MATEESCU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *