SIMPOZIONUL PERT A AJUNS LA EDIȚIA A XVIII-A

By | November 3, 2018

În urmă cu 18 ani, la Pitești, doi oameni inimoși au luat inițiativa demarării unei activități inedite în această parte de țară. Ea consta în întâlnirea unor istorici de marcă din România și străinătate, cu victimele celui mai feroce experiment pe care l-a cunoscut omenirea: EXPERIMENTUL PITEȘTI. Au fost invitați și alți foști deținuți politic sau urmașii acestora, precum și publicul dornic să se informeze cu adevăruri despre istoria recentă a României. Inițiatorii Simpozionului Internațional care a fost denumit pe scurt PERT (Pitești – Experimentul Reeducării prin Tortură) au fost ARISTIDE IONESCU – fost deținut politic, trecut prin reeducarea de la Pitești și mult mai tânărul prof. univ. dr. ILIE POPA, fiu al orașului gazdă, un împătimit dezinteresat al descoperirii adevărului referitor la atrocitățile petrecute în orașul lor în urmă cu doar o jumătate de secol, adevăruri atât de bine ascunse de oamenii Securității. Se știau mai multe lucruri în străinătate decât în România despre cumplitul experiment practicat la Pitești!.
Începutul a fost greu, ca orice început, din cauza procurării greoaie a fondurilor necesare, a lipsei de experiență în organizarea unei întâlniri de așa nivel, între specialiști și foștii „clienți” ai temutei închisori din Pitești, procurarea logisticii, găsirea participanților etc.
Scopul era clar: recuperarea memoriei colective și transformarea ei în armă pentru ca trecutul întunecat prin care jumătate din populația globului a trecut, să nu se mai repete. Fostele victime s-au anunțat „din unul în altul” și au răspuns „prezent” toți cei care mai erau în viață și au fost anunțați în timp util .Nici cu istoricii .n-a fost prea greu, fiindcă subiectul acesta era aproape tabu pentru ei și erau deosebit de interesați să-l cunoască direct de la sursă. Așa se face că de la prima ediție această manifestare a fost un succes. S-a bucurat de un interes deosebit, prezent fiind un public numeros. După cum mărturisea dl. Ilie Popa la ediția din anul acesta, a XVIII-a, (Aristide Ionescu ne-a părăsit acum trei ani!), la prima ediție numărul fostelor victime ale reeducării a fost destul de mare. Toți erau trecuți de vârsta de 70 de ani, dar erau încă în putere și cu mintea clară. Bucuria revederii lor după atâția ani a fost imensă, emoția de nedescris. Experimentul Pitești este deja celebru în toată lumea prin cruzimea cu care au fost chinuiți deținuții politic, în marea majoritate studenți ori elevi de liceu din clase terminale în timpul regimului comunist. Nicăieri în Europa nu a mai fost implementat un astfel de regim de teroare continuă. Un experiment bazat pe tortură permanentă care avea ca scop dezumanizarea totală a individului și distrugerea completă a personalității acestuia.

Metodele de tortură descrise de cei trecuți prin iadul de la Pitești pot fi etichetate de către cei care află ce s-a petrecut cu câteva decenii în urmă în orașul în care se ține manifestarea drept fapte de o violență dusă la extrem, de sadism iar pe cei care le-au aplicat ca fiind ființe cu grave tulburări psihice. Ele sunt, din păcate, reale, iar sute de nevinovați le-au căzut victimă.
Ceea ce s-a întâmplat la Pitești între 1949 și 1952 face subiectul unei acțiuni de dezumanizare care și-a atins doar parțial scopul și care a fost catalogată chiar de către un fost deținut politic sovietic, Al. Soljenițân „Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane!”. Reeducarea nu mai fusese practicată în spațiul românesc. Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delincvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii asupra unor ființe umane de vârstă tânără. Makarenko a murit în 1939 fără să afle vreodată că ideea sa va putea fi pusă în practică tocmai într-un spațiu în care regimul comunist era la început de drum și avea un număr foarte restrâns de aderenți. La sugestia lui Stalin, conducerea PCR a preluat acest mod de creare a omului nou, docil noului regim . Experimentul era bazat pe tortură neîncetată până ce reeducatorul (care la rândul său a fost reeducat) considera că respectivul deținut se transformase în omul pe care regimul îl dorea. Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul conducerii PCR care era și inițiatoarea acestei barbarii. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup selectat cu grijă, de preferință din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă un deținut politic foarte tânăr, demonicul Eugen Țurcanu. Țurcanu s-a născut în 1925 în județul Suceava într-o familie obișnuită, de condiție modestă, tatăl fiind pădurar în satul Broșteni. Eugen era un tânăr crescut la țară, în mediu sănătos, dar care excela printr-o dorință aproape ireală de parvenire. Puternic, ambițios, inteligent și cu o dorință enormă de afirmare, se agață de orice posibilitate de a-și îndeplini visul. Se înscrie în anii 30 în Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale Mișcării Legionare, în plină ascensiune în deceniul IV al secolului trecut. Era, practic, un adolescent când a devenit „frate”. Rupe orice legătură și se dezice complet de legionari în momentul în care aceștia intră în ilegalitate și își schimbă orientarea politică. Imediat după 23 august 1944 se înscrie în Partidul Comunist unde începe să își clădească o carieră. Fiind inteligent și extrem de energic, era bine văzut de organele locale ca unul dintre agitatorii de mase ai partidului. În 1948 Țurcanu este promovat membru în Biroul județean de partid din Iași după care este trimis la București unde urmează cursurile unei școli de diplomați. Se remarcă prin studii excelente și prin rolul de informator pe care și-l asumă fără nici-o remușcare. Urma să fie trimis la Berna însă cariera sa politică se va prăbuși brusc în 1948.

Nenorocirea i-a venit din partea unui fost „frate de cruce” pe care Țurcanu nu s-a lăsat până nu l-a băgat în pământ! În Frățiile de Cruce, Țurcanu îl cunoscuse pe Alexandru Bogdanovici, un legionar care nu se va dezice de Mișcarea Legionară nici după ce ea va intra în ilegalitate. Un timp cei doi nu s-au mai văzut și Țurcanu credea că nimic nu-l mai poate demasca pentru trecutul său alături de legionari. Însă, Bogdanovici îl recunoaște. Va exista o discuție între cei doi în care Țurcanu își reneagă cu vehemență trecutul. Fiindcă nici Bogdanovivi nu cedează și Țurcanu realizează pericolul de a fi demascat, se ajunge în cele din urmă la un consens: Țurcanu nu îi va denunța pe legionari poliției în timp ce Bogdanovici și anturajul său de legionari nu vor vorbi niciodată de trecutul său. Totul se prăbușește la 15 mai 1948 când în una din desele nopți în care regimul făcea arestări în masă sunt ridicați legionari din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara.

Printre cei arestați era și Bogdanovici. Fiu de preot, cu o rezistență demnă de un legionar, Bogdanovici a rezistat tuturor metodelor de frângere a rezistenței la care a fost supus la anchete și n-a spus nimic despre nici un camarad de-al său… A cedat doar atunci când împotriva sa au fost folosiți câini dresați în a chinui oameni. Acești câini erai din rasa câine-lup, fioroși, care se urcau cu labele din față pe umerii deținutului și-și arătau colții cu botul lipit de fața victimei, amenințând-o cu desfigurarea La așa tortură cedau și cei mai puternici. Nici Bogdanovici n-a putut trece cu bine această probă. Atunci mărturisește Securității că-i cunoaște pe mulți dintre cei care fuseseră înregimentați în Frățiilor de Cruce. Printre cei demascați s-a aflat și Eugen Țurcanu al cărui nume pur și simplu i-a scăpat lui Bogdanovici, nu că ar fi avut ceva special împotriva fostului „frate”. Securiștii au insistat să afle adevărul despre cel care le câștigase deplina încredere și au făcut cercetări amănunțite convingându-se că într-adevăr fusese membru al. Organizației de tineret legionare. A fost suficient pentru ca Eugen Țurcanu să fie arestat împreună cu tot lotul Bogdanovici. Țurcanu nu va ierta și nu va uita niciodată acest incident. Bogdanovici va muri la Pitești în timpul reeducării, de care se va ocupa personal Țurcanu. Alexandru Bogdanovici a rezistat la nenumărate schingiuiri și torturi soldate cu nenumărate hemoragii. Moartea lui Bogdanovici nu–i mai putea servi prea mult lui Țurcanu. Dar nici dincolo de moarte el nu putea să uite că tot viitorul lui strălucit fusese zădărnicit de mărturia unui fost camarad și acum vedea în orice tânăr deținut un posibil dușman. La momentul arestării el era deja căsătorit, tatăl unei fetițe pe care se spune că o diviniza. Tocmai de aceea, părinte fiind, nu este de înțeles de ce a acționat cu o încrâncenare dincolo de puterea de înțelegere a unei ființe umane. Din fotografia de mai jos Țurcanu ne privește zâmbind parcă, fără să intuiești ce se ascunde în spatele acestei figuri plăcute de român neaoș: o brută care a lăsat deoparte orice sentiment, orice urmă de umanitate, pentru a scăpa cu viaţă din infernul temniţei comunite și a se răzbuna pe cei care-l „turnaseră” Securității.

 

(Va urma)
Prof. ILEANA MATEESCU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *