Despre SUFLETUL unei case și România golită…

By | July 25, 2018

În Podeni se derulează zilele acestea Proiectul “Piatră şi foc”, implementat de Asociaţia SINAPTICA, realizat în parteneriat cu Primăria Podeni – Mehedinţi, Complexul Muzeal Naţional ASTRA şi Institutul Naţional al Patrimoniului urmăreşte recuperarea acestor cunoştinţe, transferul lor către tineri şi conservarea prin intermediul muzeologiei, iar obiectivul general este păstrarea vie a activităţii tradiţionale a vărăritului, în acele zone rurale în care aceasta a reuşit să supravieţuiască (judeţele Mehedinţi şi Hunedoara). Pe durata proiectului a fost reconstituit un cuptor tradițional de ars varul și reparată o casă tradițională.

Despre Proiectul PIATRĂ ȘI FOC al Asociației SiNAPTICA, am discutat cu domnul IONICĂ PÎRVU:
”În Mehedinți, mai exact în comuna Podeni, Asociația noastră va avea un cuptor de ars varul, funcțional, și o casă din centrul comunei Podeni va fi reparată. Am curățat pe lângă ea, prin curte, este vorba de o casă veche de 100 și ceva de ani, astfel încât la anul, împreună cu alte case, să putem avea 4 case vechi cu paturi de paie, fân, pentru a primi turiștii, un turism rural mult mai linștit decât cel de pensiune. Proiectul nostru cultural implică și Complexul Național Muzeal Astra din Sibiu, care va aduce aici specialiști și cu care, la toamnă, vom continua proiectul din Podeni în Apuseni, tot cu un cuptor de ars varul, un pic diferit de cel de aici, tot cu o casă reparată. Intenția noastră fiind să dezvoltăm zonele rurale mai puțin cunoscute de turismul de masă, o ofertă cultural turistică, să spunem așa, de liniște, pentru grupuri mici, pentru perioade de timp scurte, bazate pe ceea ce oferă comunitățile, inclusiv alimentație tradițională. Am trecut într-o altă cercetare, să putem demonstra că poți face lucruri plăcute, interesante, fără foarte mulți bani și bucurându-te de un peisaj care este relativ neschimbat de vreo 200 de ani. Cam așa arată locurile aici. Practic, în zece zile din care 8 de lucru, cu voluntarii, oameni care vin din plăcere, studenți, oameni cu locuri de muncă, profesioniști, au venit să experimenteze un mod de viață trecut, dar care la noi, în podișul Mehedinți, este viu, nu este istorie, este prezent. Ce este interesant aici este că anul acesta ne bucurăm de sprijinul Primăriei Podeni, care ne ajută cu tot ceea ce înseamnă organizarea, cât și cu oameni care să le explice voluntarilor de ce se face ceva așa și nu altfel, de ce, de exemplu, la casă, noi să folosim un mortar simplu din nisip luturos, doar cu var, și să nu punem ciment. De ce să folosim nuiaua de alun și să nu folosim nuia oarecare pentru reparații.
Aici, la Podeni, ca întotdeauna când ajungi prima dată într-un loc, este un anumit tip de reticență, mai ales că ceea ce facem noi este a doua oară în toată Oltenia, mai ales când se umblă la clădiri care nu sunt ale asociației, nu sunt ale cuiva din Primărie, sunt construcții ale unor oameni oarecare. După perioada de reticență absolut firească porțile sunt deschise și mesele întinse. Lucru care-i surprinde foarte mult și pe voluntarii noștri, care au lucrat în Transilvania, în alte tabere, dar nu s-au confruntat niciodată cu Oltenia de sub munte, cum avem aici, unde bați la poartă, întrebi de sănătate și omul te pune la masă. Pe măsură ce comunitățile locale se obișnuiesc cu astfel de acțiuni, ceea ce faci va fi preluat de oameni, eu sunt cumva trist, sunt severinean de felul meu, crescut în vacanță la Căzănești și sunt așa ușor surprins mai degrabă neplăcut de faptul că există o implicare pur demonstrativă din partea concetățenilor care zic bravo, frumos, dar am podul plin de felicitări. De ce nu vin alături de noi în toate proiectele astea, mărturisesc că-mi scapă explicația asta. Îmi dau seama ce-i oprește să facă pasul acela de la sincera admirație, dar doar o admirație pur teoretică, la o implicare directă în acțiunile noastre pentru că noi, ceea ce facem rămâne aici. Eu stau de 20 de ani în București, nu pleacă nimic acolo. Umblând destul de mult prin România, din punct de vedere geografic, nu știu câte alte județe au cam toate formele de relief. Noi avem de la plajele Dunării până la zonă montană semiînaltă, practic, în câteva ore parcurgi de la sud la nord și vezi totul, o Românie în miniatură. În poduș și munte avem un peisaj cultural păstrat foarte bine, nu ca în Maramureș, unde peisajul natural structural și arhitectonic a fost distrus de arhitectură de import, oamenii trăiesc cumva vizibil după alte ritmuri și toată această varietate de locuri și spații face ca Mehedințiul să fie un județ special. Avem repere culturale, monumente istorice cu caracter de unicat mondial,  ruine romane și dacice. Știm cu toții cum arată, se fac eforturi ca ele să fie puse în valoare, apar sincope, avem o Clisură a Dunării, din păcate tot de noi stricată, și aici lucrurile se pot repara, și asta numai în măsura în care la noi lipsește exact implicarea oamenilor în propria lor viață. Nu trebuie să ți se aducă sau să ți se dea ca să trăiești bine. În domeniul cultural lucrez din 1998, în proiecte de acest tip de voluntariat de 15 ani, am adus străini, tot felul de oameni. România s-a transformat inegal. Sunt unele lucruri bune, unele rele, cu certitudine este un lucru foarte rău, România e pustiită, e goală de oameni. În rest nu mai contează; orice lipsă de autostradă, de orice, dacă nu ai oameni, nu ai nici viitor, și așa cum arată, cum o văd eu în afara statisticilor, ies din marile orașe și am sentimentul că până și moartea s-a speriat de câtă moarte e în România.
Dacă are suflet casa la care lucrăm? Am văzut ceva, am intrat să fac niște fotografii, am avut un sentiment ciudat, nu m-am văzut în oglindă, dar în odaia bună era ceva tulbure,  aveam sentimentul că, pe măsură ce scoteam vița de vie,  sunt locuri care așteaptă să le dai viață. Noi venim aici cu tineri, după câteva zile ai sentimentul că locurile astea, casele astea devin ale lor, și le asumă ca fiind locurile lor, simți că nu mai e o casă părăsită, că vrea să trăiască, a trecut prin istorie, răzuoaie, cutremure, prin tot felul de lucruri, și nu așteaptă decât să-i deschizi ușa, să mături și ea va trăi în continuare.


Oamenilor trebuie să le dai un motiv cinstit de a reveni, să nu le vinzi moși pe groși, să le spui, vai vom face o fabrică, sunt utopii, nu mai trăim în epoca brută. Așa cum arată economic globalizarea din care facem parte, noi putem oferi Europei, lumii, lucruri pe care nu le poți vedea din mașină, decât trăindu-le, punând piciorul pe pământ și plimbându-te. Ei nu le mai au, vin aici să învețe mult, în școli de vară, vin să vadă cum se face o casă din bârne, cum se lipește cu pământ și paie, ce este aia palancă și de ce e bună la curtea omului.
Eu zic, la nivelul Consiliului Județean Mehedinți, putând să compar cu alte județe, aici, lucrurile se mișcă. Nici un președinte de Consiliu sau consiliu întreg nu pot să facă singuri totul. Nu pot să intre în ograda primăriilor, în curtea oamenilor.
Consiliul Județean a făcut promovare, a creat un brand turistic, a devenit cunoscut, noi venim în completarea Consiliului Județean, avem drumuri bune în județ, mai bune decât în alte părți, am plimbat România la pas, și la noi poți să treci din nord în sud pe asfalt. Acum încercăm să creem destinații turistice pe aceste drumuri, nu mai este treaba Consiliului Județean. Din păcate, e treaba primarilor, a oamenilor, și noi le arătăm un model care în alte părți funcționează.
Satul e pustiu. Oamenii și-au pierdut încrederea, au rămas cumva cantonați într-o epocă a industrializării excesive, dar trebuie să trăiască din prunele și din piersicile din ogradă. Abia în 2022 o să vedem primele rezultate coerente și noi suntem hotărâți să spargem toate porțile cu capul și să facem ca lucrurile să se întâmple. Știm că funcționează.”

St. JUST

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *