Comemorarea deportării în Bărăgan

By | June 26, 2018

    S-au împlinit luna aceasta 67 de ani de la o acțiune comunistă fără precedent în România. Într-o singură noapte, la mijlocul lunii iunie, când creștinii prăznuiau marea sărbătoare a Rusaliilor sau Cincizecimea, un număr de 40.320 persoane din partea de sud-vest a țării – din actualele județe Timiș, Caraș- Severin și Mehedinți- au fost deportate fără nici-o explicație în Câmpia Bărăganului. Această măsură inumană, nelegală chiar și pentru legislația comunistă, este considerată una din cele mai mari nenorociri pe care le-a conceput și dus la îndeplinire regimul comunist în timpul lui Dej. Este de neconceput pentru o minte normală să obligi pe cineva care n-a fost acuzat de nimic, n-a fost judecat de nici-o instanță, n-a fost avertizat în prealabil în nici-un mod, să plece din casa și gospodăria lui, sub amenințarea armei, cu toată familia, cu câteva lucruri puse la repezeală în propria căruță, spre o destinație necunoscută. Oameni de etnii diferite, de profesii și vârste diferite au fost urcați în vagoane pentru animale, la un loc cu animalele luate de acasă și au călătorit vreme de o săptămână închiși și păziți în vagoane, fără să  știe unde vor ajunge și ce-i așteaptă la capătul călătoriei. Întreabă-te, cititorule, ce-ai fi făcut dacă ți se întâmpla ție acest lucru!? Să-ți lași agoniseala de-o viață sau de mai multe generații, fără să ai nici-o posibilitate de a-ți cere resprectarea drepturilor și să pleci obligat într-o direcție necunoscută.. Să ai cu tine copii mici și bătrâni care vor mâncare și condiții de viață! Nu pentru că ar fi fost pretențioși, ci pentru că este în firea lucrurilor să muncești, să te hrănești și apoi să te odihnești pentru a trăi.
Odată ajunși la destinație, nefericiții au fost abandonați în câmp deschis, între patru țăruși, pe o căldură cum nu mai fusese vreodată până atunci și nici de atunci încoace, fără apă și mâncare, sub cerul liber. Odată creat precedentul, deportarea va deveni o practică obișnuită în anii 50 ai secolului trecut, deceniul VI fiind considerat unul negru, devastator, atât pentru societatea românească în general, cât și pentru indivizii considerați oponenții noului regim politic de import. La scurtă vreme după instaurarea regimului comunist în România au început arestările în masă și împânzirea țării cu închisori și lagăre în care și-au găsit sfârșitul peste două milioane de români. Raportat la populația de atunci a țării numărul este imens, iar pentru aceste crime încă nu a dat nimeni socoteală.
Iertarea este considerată o virtute creștină de prim rang, dar acest ideal este de multe ori greu de atins. Tragediei colective din acei ani i s-au suprapus dramele personale ale fiecărei familii, greu de imaginat și de cunoscut în toată cruzimea lor, care au amplificat și mai mult suferințele. Poveștile celor care au trăit pe viu astfel de experimente sunt copleșitoare și nu este de mirare, sau de neînțeles dacă oamenii aceștia nu pot ierta. Sau, dacă iartă, nu pot să uite! În nimicnicia lor, comuniștii au încercat să ștergă urmele crimelor. Din fostele sate ale deportaților nu a mai rămas nimic, sau aproape nimic. Însă, din fericire, mai sunt câțiva supraviețuitori care încă mai pot dovedi că lucrurile acestea chiar s-au întâmplat. Sunt din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai mult evitați. Se dă înainte cu îndemnul să nu mai dezgropăm trecutul, să privim doar spre viitor. Dar un viitor clădit pe minciună nu poate avea temelii trainice. Tocmai de aceea, puținii supraviețuitori ai „fenomenului Bărăgan” încearcă cu slabele lor puteri să reîmprospăteze memoria celor vinovați de crimele comise și să avertizeze tineretul să ia aminte la trecutul recent al României dacă vor să aibă un viitor de care să fie mândri. Cercetarea şi judecarea crimelor comunismului este necesară nu pentru răzbunarea victimelor, ci pentru a ţine trează memoria şi pentru a nu accepta uitarea acestor crime. Rănile trebuie vindecate, nu acoperite, filele mincinoase ale istoriei trebuie înlocuite cu adevărul pur, nu acoperite, ca să nu ne trezim repetându-le!


În fiecare an, în data de 18 iunie, un număr din ce în ce mai mic de oameni, foștii bărăgăniști sau urmașii lor, comemorează pe cei plecați dintre cei vii, ducând cu ei în ceruri nemărturisite suferințe, nedreptățile trăite, unele de neimaginat. Sunt depănate cu acest prilej și tristele lor amintiri. Atât și nimic mai mult. Comemorarea este ignorată de mai-marii politici ai zilei, mai puțin în anii electorali. Festivitatea de anul acesta a început in jurul orei 10 la Monumentul din Parcul Dragalina, imediat după sosirea fețelor bisericești. Organizatorii, conducerea AFDPR, filiala Mehedinti, s-au îngrijit de toate cele necesare în astfel de momente: coronae, flori, coliva, colaci, lumânări etc., ca si în anii precedenți. Cea mai frumoasă și neasteptată surpriză au facut-o celor veniti la comemorare slujitorii Episcopiei Severinului și Strehaiei care au sosit la slujba de pomenire în frunte cu  Preasfintitul Nicodim, Episcopul Severinului si Strehaiei, Vicarul Eparhial, preot Mihai Zorila și un sobor de preoți tineri, care ne-au bucurat și onorat în mod deosebit pe toți cei prezenți. A fost încă o dovadă că la greu, în ceasuri de restriște, tot pe biserică te poți sprijini. De altfel, bănuind că biserica este punctul de sprijin al românilor, regimul comunist a lovit puternic și în slujitorii credinţei creştine pe care doreau să o desfiinţeze. Dovadă că acest regim ducea o politică de stârpire a credinţei  acestui popor este faptul că preoţii au fost închişi în număr destul de mare și au îndurat regim de exterminare la Canal, la Baia Sprie, la Aiud și toate celelalte închisori care au îngrozit o lume întreagă prin barbarie, înfometare și persecuții peste puterea de imaginație a unui om normal.
Cei prezenți la comemorare, veniți din localitățile afectate de deportare, au aprins o lumânare și și-au îndreptat gândul, preț de câteva minute, către cei apropiaţi care au pierit în timpul regimului comunist. Au fost prezenți și reprezentanți ai mass-media locală care au luat interviuri unor foste victime ale regimului comunist.
După săvârșirea serviciului religios, Preasfintitul a rostit și o emotionantă trecere în revistă a persecutiilor la care regimul communist i-a supus pe români, începând chiar cu fețele bisericesti, gândind că decapitând biserica, va stârpi însăși credința creștină. A precizat că sute de mii de români au fost condamnați fără să li se fi adus vreo acuză, fără judecată, fără a le da posibilitatea să se apere. Referindu-se în mod special la deportare, Sfintia Sa a precizat că a fost un adevarat cutremur social provocat de oameni contra oameni și, ceea ce a fost mai dureros, de români contra români. Alături de Canalul Morții și de închisorile comuniste de exterminare, deportarea în Bărăgan face parte din metodele prin care comuniștii au încercat să înfrângă rezistența anticomunistă, să înlăture pe adversarii politici ai comunismului de la sate și pentru a ridica elementele suspecte din zona de frontieră cu Yugoslavia lui Tito.. Azvârliți si abandonați sub cerul liber, deportații și-au demonstrat calificativul de “fruntași ai satelor” biruind în mod miraculous mizeria și sărăcia la care îi condamnase  pe nedrept și nelegal un regim inuman, fatal pentru un număr foarte mare de români.
Persecuțiile, privările de libertate, domiciliile obligatorii și discriminările de tot felul au fost la ordinea zilei, prin ele puterea comunistă arătându-si adevărata față: crudă, inumană și hidoasă, cea de dincolo de clișeele și termenii propagandei. Suferințe, foame, sete, destine schilodite, amintiri dureroase, acesta este rezultatul deportărilor din noaptea de Rusalii a anului 1951!- a precizat Preasfintitul. A ierta pe făptuitorii crimelor şi persecuţiilor comuniste este un act creştinesc, însă a-i uita este o atitudine diavolească pe care istoria o va sancţiona. Sper ca evenimentele, faptele, întâmplările, chinurile, trăirile şi grozăviile dezvăluite de foștii deportați în Bărăgan să le fie motiv de reflecție nostalgicilor comunismului. Istoria se poate repeta oricând, oriunde și oricui, fără vină…
Fostul detinut politic, dl. Dumitru Dragomir s-a referit în cuvântul său la alte și alte aspecte ale rezistentei anticomuniste. A făcut o paralelă între suferințele deportaților și ale detinuților politic, ambele categorii fiind în județul nostru la fel de bine reprezentate.  A subliniat că fiecare din cele două categorii de persecutați politic fac cinste acestei margini de țară și românii pot să stea cu fruntea sus alături de alte popoare care au luptat impotriva comunismului, ciuma rosie a omenirii! Ca unul care a suferit prin inchisori și lagăre de muncă îndeamnă tânara generație să învețe din greșelile trecutului și să încerce să nu permită repetarea lor.
Domnul doctor Grigore Draghia, fost deportat in Bărăgan cu toată familia sa din Ilovat, Mehedinti, a prezentat atât drama familiei sale, cât și pe a celorlalti mehedințeni. Consideră că deportarea în masă a unui numar atât de mare de români într-o singură noapte, a avut drept scop crearea unui sentiment de panică în special printer țăranii care refuzau să se treacă la colectiv și nici nu-și achitau cotele insuportabil de mari, de neachitat. S -a dorit crearea unui cordon de stoparea “influentelor negative care veneau dinspre Tito”. Dânsul era copil la momentul deportării, dar decesul prematur al tatălui său, cauzat tocmai de prigoana comunistă, i-a schimbat brusc și iremediabil viața. La vârsta când alți copii se joacă, dânsul a devenit cap de familie, cu griji si responsabilităti, mult peste puterea unui copil. Practic, i-a fost deportată însăși copilaria! Copilăria fericită de acasă a rămas o amintire. Grija construirii unui adapost, confectionarea chirpicilor, procurarea apei și a hranei, a combustibilului pentru iarnă și câte altele au luat locul bucuriilor copilărești! Adultul care a devenit peste noapte, nepermis de repede și de brutal, nu va putea să uite și poate nici să ierte această traumă de care n-a scapat nici dupa întoarcerea acasă. Alte griji și necazuri isi așteptau rezolvarea! Așa ceva se poate uita?
Scriitorul V.R., optimist incurabil, a descrețit imediat fruntile celor prezenți, arătând că nu avem motive să fim triști. Dimpotrivă. Faptul că deportații au învins toate piedicile care la început păreau de netrecut, este un motiv de mândrie. Prin însusi faptul de a fi supraviețuit prin muncă, prin demnitate, prin onestitate infruntând  prigoanele la care au fost supuși, în final, deportații din victime au devenit învingatori! Contrar speranțelor celor care au crezut că această clasă socială , model pentru comunitatea din rândul căreia a fost dezradacinată, va fi îngenuncheată, a rămas învingătoare. Acești oropsiți ai sorții au dovedit că uniți și încrezători în ajutorul lui Dumnezeu pot ieși la liman și au iesit! S-au sprijinit unii pe alții, s-au îmbărbătat reiproc, uniți în disperare și mânie, în speranță și îndârjire, au dovedit că “fenomenul Baragan” a fost un eșec pentru cei care l-au conceput și aplicat! Dupa cinci ani s-au întors în satele de baștină lăsând in Bărăgan urma vizibilă a trecerii lor pe acolo. Au legat prietenii trainice cu băștinașii care au descoperit repede că nu sunt nici coreeni, nici “bandiți”, nici dusmani ai nimănui. Dimpotrivă, au fost oameni de la care au învățat multe, care au ridicat din nimic 18 sate noi, însuflețind și înfrumusețând Campia  Bărăganului. Au luat-o de la capat în satele din care plecaseră și tot fruntea au rămas, fiindcă hărnicia le-a fost caracteristica genetică ! Casele părăsite au fost prădate, așa cum se așteptau bieții deportați. Nimic din bunurile rămase la plecare nu le-a fost restituit. Își vedeau la vecini, la mai-marii satelor obiectele de mobilier, inventar agricol, covoare, obiecte de preț pe care cei ce și le însușiseră continuau să le păstreze cu nerușinare, dar au lăsat să treacă de la ei. Dumnezeu le-a ajutat să ajungă din nou ce-au fost și aceasta-i suprema lor răzbunare!
Comemorarea s-a sfârșit cu parastasul pentru sufletele mehedințenilor care au trecut prin grele suferințe și s-au mutat la Domnul. și care au rămas pentru vecie în pământul neospitalier al Bărăganului. La masa de pomenire au participat toți cei veniți la comemorare.
Încă o dată multumim Episcopiei și slujitorilor săi pentru ajutorul spiritual și material acordat, organizatorilor, și ne exprimăm amărăciunea că dl. președinte al AFDPR, filiala Mehedinți, din cauza stării de sănătate n-a fost în mijlocul nostru, ca până acum. Îi dorim multă sănătate și putere de muncă!

Prof. Ileana MATEESCU,
Fost deportat în Bărăgan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *