Poeții de lângă noi: GABRIELA MIMI BOROIANU

By | June 20, 2018

Multă vreme, sintagma ”lirică feminină” a fost recepetată peiorativ, ca o formulă condescendentă, ușor discriminatorie; de fapt, ea nu face altceva decât să evidențieze un anumit tip de sensibilitate estetică, o luare în posesie, la nivel artistic, a universului din care facem parte și pe care îl intuim și îl transfigurăm în funcție de această sensibilitate tipic feminină.
Textele și cărțile Gabrielei Mimi Boroianu ilustrează cu prisosință lirica intimistă, interioritatea, cu pliurile ei sensibile, pulsatile, cu delicatețea stărilor și atitudinilor unei feminități deopotrivă fragile și rezistente. Întrebată fiind asupra începuturilor ei într-ale scrisului, Mimi Boroianu și-a amintit de compunerile școlare și de aprecierile dascălului Mocioalcă, iar mai târziu de influența benefică a profesorului și prietenului Constantin Stana. Scrie constant, din 2013, având publicate deja volumele: Căutând iubirea (Ed. Editgraf, 2014), Balada iubirii (Ed. StudIS, Iași, 2015), Jurnalul unei muze (Ed. StudIS, Iași, 2016) și Efemeride (Ed. StudIS, 2017). Publică, de asemenea, texte în numeroase antologii și reviste din țară, primind mai multe premii și distincții pentru activitatea sa literară. Cine îi citește textele în diacroniai lor, observă că Mimi Boroianu este, în general, adepta unei formule lirice tradiționale, mai ales la nivel formal. Are ceea ce se cheamă ”știința” versului cu rimă, recurgând adesea și la poeziile cu formă fixă (sonetul, rondelul) care cer o anumită disciplină prozodică. Dincolo de rigoarea formală, se conturează un imaginar liric în care se conjugă, recurent, aproape obsedant, sentimentul desperecherii, al ruperii androginice și al nostosului. Tânjirea după celălalt, dorința compulsivă a reîntregirii. Acesta este semnul sub care se așază în special volumul EFEMERIDE (2017), cel mai recent din seria de autor. Se cuvine să remarcăm faptul că prozodia tradițională este abandonată în favoarea versului liber, iar textele se subsumează titlului generic, fiind numerotate de la 1 la 63. Există, potrivit DEX, câteva sensuri ale acestui cuvânt derivat de la adjectivul efemer; fără îndoială, poate sa-a gândit la sensul figurat, acela care trimite la ”gânduri, idei, stări trecătoare”; un titlu cu o trimitere înșelătoare, căci fiecare dintre cele 63 de ”efemeride” este un punct in crescendo în foaia de temperatură a trăirilor lirice.
Primele 23-24 de texte configurează biografia omului care scrie, trăitor sub cupola sufocantă a unui oraș provincial, cu ”străzi zumzăitoare” și ”blocuri cenușii”, un oraș ”îmbătrânit/ de griji/ de nevoi/ de resemnare”, cu oamenii triști/umbre/ce se aventurează/ în cotidian”. Într-un astfel de spațiul, poetul e doar un observator care filtrează contingentul prin decupaje care au, fragmentar, statutul unor arte poetice: ”cuvintele/ fluturi de noapte/ răceala aerului/ săgetează luna/ însângerând poveștile/ce se vor scrie/ pe zidurile cenușii ale blocurilor”; ”bordurile gem/ca niște măsele stricate…”; ”omul modern – / un vid în care curge întunecime”. Accente vag nichitiene se regăsesc în alte texte: ”în orașul/ cu sufletul sfâșiat/de ghearele reci/ ale vremurilor/îngerii cuvintelor/ s-au închis în pietre/ și tac…”(43).
Mitul perechii, într-un astfel de spațiu golit de substanță, de miez, răstoarnă vechea poveste a lui Orfeu și Euridice: femeia își despletește părul în versuri care clamează ființa eterică a celui pierdut: ”uneori/ simt că am murit puțin/ odată cu tine/ și am rămas/ așa/ agățată între cer și pământ”(45); ”tu mă țineai de mână/ în visul meu/ și îmi vorbeai/ de păsări/ de umbrele sălciilor/ de mirosul de apă…/ scara mi se așază/ ca o mantie rece pe umeri/ realitatea mă strânge în pumnul ei/ țipându-mi lipsa ta” (41).
Amintirea fericirii în doi e resimțită profund sinestezic. Singurătatea cu ”degete noduroase” și-a insinuat prezența ”parșivă” în viața celui desperecheat: ”și-a făcut obicei/ să stea cu mine la masă” (48).
Timpul, vidul, însingurarea, umbra și, în cele din urmă, moartea sunt recurențe notabile în lirica Gabrielei Mimi Boroianu. Amintirea celui dus este, și ea, o efemeridă, o parte din moartea de fiecare zi a celui rămas: ”și atunci știu/ că trăiești în carnea mea/ că niciodată nu te-am pierdut…” (63)
Fără îndoială, Gabriela Mimi Boroianu își înscrie deja destinul artistic pe o dimensiune benefică, reconfortantă prin profunzimea discursului liric. Are sub tipar un nou volum de versuri, ”Nostalgiile cuvintelor”, pe care îl așteptăm cu interes.

VIORICA STĂVARU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *