O poveste de dragoste…

Share ITShare on Facebook
Facebook

Cărţile japonezului Haruki Murakami sunt traduse în mai multe limbi şi au un succes impresionant, mai ales în ţările occidentale. De aproape zece ani, Polirom publică volumele marca Murakami, uneori chiar şi reeditări care confirmă şi împlinesc aşteptările publicului cititor. Este şi cazul best-seller-ului internaţional PĂDUREA NORVEGIANĂ, roman scris în 1987, pe care editura mai sus citată l-a reeditat succesiv (2002, 2004, 2011).
Mulţi ar pune acest succes pe seama spaţiului nipon exotic, deşi Murakami oferă, în toate cărţile sale, mai degrabă imaginea unei Japonii occidentalizate decât a unei versiuni tradiţionale. El însuşi, ca scriitor, este prooccidental, traducând cu pasiune din Truman Capote, John Irving sau Scott Fitzgerald.
După propriile mărturisiri, „Pădurea norvegiană“ a fost gândită iniţial ca o povestire sau o nuvelă despre psihologia unei relaţii de dragoste în genul celei din „Blândeţea nopţii“ sau din „Marele Gatsby“, o versiune de aproximativ 120.000 de caractere. Scrisă în timpul unei călătorii prin Europa (începută într-un hotel din Grecia şi finalizată într-un altul de la periferia Romei), cartea şi-a ţesut povestea despre dragoste şi nu numai, împletindu-se cu linia melodică a hitului cu acelaşi titlu al celor de la Beatles. Lennon şi McCartney, ascultaţi la căşti, au însoţit fericit paginile care se tot adunau în ceea ce devenea un roman, poate cel mai drag sufletului scriitorului japonez…
Toru Watanabe (un alter-ego al autorului), bărbat matur în primele pagini ale cărţii, trăieşte experienţa proustiană a recuperării unui trecut afectiv jalonat de o tragică experienţă în dragoste. Acest trecut năvăleşte impetuos peste el, obligându-l să şi-l asume în propria-i devenire ulterioară.
În adolescenţă şi apoi în studenţie, existenţa lui Watanabe este puternic marcată de pasiunea pentru lectură şi pentru scris, refugii din calea unei societăţi căreia nu i se integrează, dar nu din spirit de frondă, ci din nevoia de autoizolare. Fără să fie propriu-zis un introvertit, Watanabe este mai degrabă un contemplativ, un observator. În adolescenţă formează un trio inseparabil cu Naoko şi Kizuki, fiind îndrăgostit în taină de Naoko, iubita prietenului său, Kizuki. Acesta din urmă se sinucide din motive aparent inexplicabile, ceea ce va schimba definitiv viaţa celor doi. Naoko, în ciuda unei existenţe aproape normale pentru cei din jur, nu-şi va mai reveni niciodată, fiind internată pe rând într-un sanatoriu de recuperare psihică şi afectivă şi apoi într-un spital de boli mintale, sfârşind prin a se sinucide la rândul ei.
Acesta este cercul, dar în interiorul lui cartea creşte într-o structură concentrică uluitoare. Camera de student a lui Watanabe, muzica şi posterele occidentale, consumul de droguri, promiscuitatea sexuală a unora dintre tinerii japonezi sunt tipice pentru anii ‘60, în egală măsură frumoşi şi furtunoşi. Watanabe e un singuratic, fără îndoială, dar nu-şi refuză cu obstinaţie plăcerile vârstei. Fetele simt nevoia să i se confeseze, iar băieţii să şi-l transforme în camarad. Se creează astfel aparenţa unui raissoneur, a insului care se pliază pe orice, cu o identitate alunecoasă, subţire. Odiseea acestei identităţi care se face din bucăţi, pagină cu pagină, înfloreşte sub ochii a trei femei diferite: nevrotica Naoko (care-şi pierde virginitatea cu Watanabe, aceasta find singura experienţă erotică din scurta ei viaţă); impetuoasa Midori, capricioasă, delicioasă, capabilă, în fond, de stabilitate emoţională, pregătită să-şi asume o relaţia durabilă; Reiko este o femeie în adevăratul înţeles al cuvântului, cu o existenţă frisonată de amintiri dureroase, tovarăşa de sanatoriu a lui Naoko şi confidenta celor doi tineri, mijlocind veştile de la unul la celălalt. Reiko este femeia-balsam, căci a trecut prin infern şi a ieşit spre ceilalţi cu arsurile la vedere…
„Pădurea norvegiană“ nu e doar un hit sau un titlu de carte. Sanatoriul în care locuiesc pentru un timp Naoko şi Reiko şi spre care urcă munţii şi străbate pădurile Watanabe este un loc ascuns de ochii celorlalţi, departe de tumultul urban. Pădurea niponă este un tărâm virgin, cu zăpezi neatinse iarna, cu ierburi şi flori sălbatice vara. Un loc în care te odihneşti de toţi oamenii. Dar şi locul în care fugi de oameni. De tine însuţi. Ca Naoko, atunci când a fost găsită spânzurată, departe, în adâncul pădurii misterioase. Povestea de dragoste împleteşte astfel mai multe fire: inocenţă, vinovăţie, necesitate, tandreţe, vulnerabilitate şi, în cele din urmă, moarte…
VIORICA STĂVARU

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *