Dintre partizanii care au luptat în anii 1948-1954 alături de colonelul Uţă şi apoi, după moartea acestuia, în “bandele” care s-au format din supravieţuitori în Munţii Banatului şi ai Mehedinţiului, mai este în viață doar unul: NICOLAE CIURICĂ. El este originar din Mehedinţi. S-a născut în 1931, în satul Titerleşti, foarte aproape de Baia de Aramă, deci în nordul judeţului, la munte. Deşi făcea parte dintr- o familie bogată, care avea în proprietate un munte întreg, Muntele Olanu, câteva sute de oi, două darace de lână, prăvălie şi multe altele, toţi copiii acestei familii au muncit de mici alături de părinţi, aşa cum fac toţi muntenii.. Tatăl său, Ion Ciurică, om trecut bine de prima tinereţe era un om calculat, sfătos, foarte respectat de cei care-l cunoşteau. Avea şi o mare influenţă asupra consătenilor în ceea ce priveşte atitudinea faţă de noul regim instala în martie 1945.
Odată cu schimbarea regimului, ceva îl măcina continuu pe bătrân . Era mereu agitat, pleca mai des decât de obicei la munte, spunea că se duce la oi şi la ciobani, se închisese în el, ducea la munte cantităţi foarte mari de alimente, ceea ce până atunci nu se întâmplase. Abia peste un an avea să afle tânărul N. Ciurică pentru cine erau acele alimente.
Ion Ciurică era foarte cunoscut şi peste munţi, în Banat, fiindcă pe pământurile sale îşi aduceau oile la păscut şi mulţi bănăţeni. Aceştia îl ştiau om de mare onoare, adversar convins al noului regim şi de aceea, în mai 1947, când colonelul Uţă a luat calea codrului formându-şi un grup de susţinători pentru răsturnarea regimului, au cerut sprijin şi lui Ion Ciurică. Acesta era prea bătrân pentru a se alătura efectiv grupurilor de partizani şi a considerat că poate fi mai de folos ajutând cu alimente, îmbrăcăminte şi informaţii. În scurt timp Ion Ciurică a ajuns în vizorul Siguranţei. În 1948 el a fost arestat şi, fără a fi judecat, a fost condamnat administrativ. A executat prima dată cam un an şi jumătate închisoare. Familia nu ştia nimic precis despre soarta bătrânului.
În lipsa capului familiei copiii şi-au împărţit sarcinile astfel încât treaba să meargă bine. Dar, o parte din averea lui Ciurică a fost confiscată după naţionalizarea din 1948, altă parte a fost împărţită abuziv de noile autorităţi care făceau legea în plan local, mai ales că stăpânul nu mai era acasă. Poate şi acesta a fost motivul pentru care N. Ciurică s-a hotărât să continue ceea ce tatăl său începuse să facă. Vreme de doi ani, în 1948 şi 1949, el a dus permanent alimente şi informaţii partizanilor. Avusese şansa să-l cunoască pe colonelul Uţă, care l-a impresionat puternic prin felul în care se purta, prin prestanţa şi dăruirea cu care încerca să restabilească ordinea în ţară.
Pe 12 februarie 1949 banda colonelului Uţă a avut un conflict puternic cu forţele de ordine ale regimului comunist, cu mult superioare numeric partizanilor. Conflictul s-a produs în raza comunei Borloveni, unde grupul de partizani a fost încercuit. Mulţi dintre partizani şi-au găsit sfârşitul acolo, alături de conducătorul lor. Moartea lui Uţă şi a oamenilor lui a pricinuit deznădejde în rândul românilor cu suflet curat. Fusese arestat şi comandorul Petre Domăşneanu cu o parte din oamenii săi, doar „banda” lui Spiru Blănaru mai activa încă.
Scăpaseră din încleştarea de la Borloveni şi mulţi dintre tovarăşii colonelului Uţă. Aceştia şi-au continuat activitatea formând grupuri mai mici, de 5-10 oameni. Cu aceştia, Nicolae Ciurică a ţinut permanent legătura ajutându-i cu alimente şi informaţii În vara anului 1950, când bătrânul Ciurică fusese deja arestat, partizanii au hotărât să-l trimită pe Nicolae cu o scrisoare la Ion Avram în satul Sacu din Caraş-Severin, pentru informaţii. Mai fusese acolo şi altădată Nicolae Ciurică, cunoştea casa, pe proprietar şi întreaga zonă, s-a gândit că poate duce la bun sfârşit misiunea fără probleme. Dar, între timp, securiştii aflaseră că I. Avram este omul partizanilor şi casa era permanent supravegheată. Urmăritorii l-au vâzut pe băiat intrând, au dat năvală în casa acelui bănățean și l-au arestat pe tânăr. L-au urcat într-un tren cu gândul să-l ducă la Securitatea din Craiova. Băiatul a prins un moment favorabil, a sărit din tren și a scăpat de securiști. Atunci s-a decis să fugă definitiv în munți la partizani.. Era luna iulie 1950…
Botezul focului avea să-l primească mai repede decât s-a aşteptat.. După trei luni de la intrarea în rândul partizanilor, a plecat cu Işfănuţ D-tru zis „Sfârloagă”, şeful „bandei”, la Domaşnea, satul natal al lui Işfănuţ, pentru un ultim transport de alimente în vedea iernii care urma, prima din viaţa lui de partizan. Era 1 noiembrie 1950. Cei doi s-au dus la o casă din marginea satului, locuită de un tânăr, Gh. Badiu, care îi ajutase pe partizani de multe ori Gh. Badiu a apelat, la rândul său, la Staşia Benghia, văduva unui alt partizan , care îi ajuta de multă vreme. Aceasta era femeie bătrână, considerată de partizani ca o mamă pentru ei. Soţul ei, Ghiţă Urdăreanu, fusese ucis într-o încăierare a partizanilor cu trupele de ordine. Deci, avea toate motivele să-i urască pe comunişti. Nimeni nu va putea şti vreodată ce-o fi determinat-o pe această bătrână curajoasă să trădeze. În nici-un caz propria ei voinţă!. Cert este că în seara respectivă Stașia a venit să aducă alimente celor doi partizani cu mai bine de 300 de ostași, securiști și milițieni după ea. A urmat o bătălie ca-n filme din care partizanii, cunoscând terenul, au reușit să fugă. Când a reuşit să scape şi-a ajuns într-un loc sigur, N. Ciurică a constatat că un glonţ care cu siguranţă l-ar fi ucis, se oprise în Biblia pe care o purta cu el în permanenţă.
O mai are şi acum. În toată viaţa lui de partizan Nicolae Ciurică a fost trădat de şapte ori. De şase ori a reuşit să scape miraculos. Uneori a fost rănit, dar a căpătat răni uşoare. Fiecare partizan avea în permanenţă asupra lui, cusut în gulerul hainei, o fiolă de stricnină pe care putea cu uşurinţă s-o apuce cu gura şi să-şi încheie socotelile cu viaţa în caz că ar fi fost capturat viu de securiști .Și N. Ciurică a fost la un moment gata să folosească stricnina dar tot Dumnezeu i-a dat putere și a scăpat cu viață și din alte încercări. După pericolul prin care trecuseră s-au întors în noaptea următoare la Domaşnea, la alt sătean de încredere, Pătru Ionescu, pentru a obţine haine, fiindcă fugiseră aproape dezbrăcaţi. De la acesta au aflat că în aceiaşi noapte maiorul Cling, unul dintre cei mai temuţi urmăritori ai partizanilor, se află la Teregova şi urmează să plece peste câteva ore spre Herculane. S-au aşezat într-un loc favorabil, pe marginea drumului pe unde urma să treacă Cling. Îşi făcuseră planul ca Işfănuţ să arunce o grenadă antitanc, iar Ciurică să tragă cu un pistol de 32 focuri. Când au văzut lumina farurilor GAZ-ului lui Cling, s-au pregătit de atac. Işfănuţ a aruncat grenada care s-a izbit cu zgomot de plafonul maşinii dar nu a explodat, iar Ciurică a tras, dar pistolul nu a luat foc. Sigur că Cling, şoferul şi cei care mai erau în maşină au realizat în ce pericol se află, au accelerat şi….au scăpat. Nici după această ispravă n-au părăsit locul. La Teregova se afla un comunist care făcuse mult rău localnicilor. Era secretarul organizaţiei de partid, se numea Miroslav Juca şi băgase în puşcărie mulţi oameni nevinovaţi. La fel proceda şi fratele acestuia aşa că trebuiau pedepsiţi. Işfănuţ ştia unde-şi are M. Juca sălaşul şi s-au îndreptat într-acolo să-l prindă. Au avut noroc, proprietarul chiar se îndrepta spre sălaş. S-au culcat repede la pământ chiar în marginea drumului, iar Juca a trecut de Ciurică fără să-l observe. Când a ajuns în dreptul lui Işfănuţ, acesta a ţâşnit, somându-l cu pistolul de la doi paşi. Juca s-a întors brusc şi a apucat pistolul lui Işfănuţ de ţeavă. În acel moment Ciurică i-a lipit pistolul său în ceafă şi l-a somat să nu mai mişte.. Juca s-a predat şi a urmat judecata. Sfârloagă era cunoscut în zonă, băgase groaza în comuniştii de duzină. Când Juca a aflat pe cine are în faţă, a început tânguirile, dar şi-a recunoscut toate faptele mârşave. Işfănuţ a fost de părere să-l împuşte pe loc, dar Ciurică a avut altă idee. La percheziţia pe care i-o făcuseră au găsit asupra sa carnetul roşu de membru de partid şi nişte reţete medicale din care au aflat că marele comunist suferea de… sifilis. I-a propus următorul lucru: să jure că nu mai face rău nimănui , că-şi potoleşte şi fratele şi, dacă vrea să scape cu viaţă, să-şi mănânce carnetul de partid. M. Juca a acceptat cu bucurie să jure, să-şi mănânce carnetul de partid deşi era destul de greu având în vedere că avea coperţi tari, dar nu poate să-şi disciplineze fratele, că acesta l-ar turna la Securitate. L-au iertat totuşi şi s-a dovedit că vinovatul şi-a respectat cuvântul dat. Aveau să se reîntâlnească peste mulţi ani, când Ciurică a aflat că era rudă cu cea care-i va deveni soţie şi fostul comunist i-a mulţumit încă odată.
După aceste peripeţii cei doi s-au înapoiat la tovarăşii din „bandă”, aceştia fiind Duicu Nistor, Caraibot Ion din Luncaviţa, Curescu Victor, Serăngău Gheorghe, Maria Vlădescu, Vădrariu Lazăr, toţi din Verendin, Baderca Iancu din Mehadica şi Mutaşcu Dumitru zis „Fus”. Ei erau organizaţi în două grupuri a căror componenţă s-a mai schimbat . Unii au murit, li s-au alăturat alţii, conducători fiind „Sfârloagă” şi „Fus”.
Iernile şi le petreceau în adăposturi construite din timpul verii, alese cu mare grijă, care trebuiau să îndeplinească mai multe condiţii: să fie greu accesibile, uşor de camuflat, în apropierea unei surse de apă, cu posibilitate de supraveghere a zonei, etc. Acolo îşi duceau alimente din timpul toamnei, iar după prima zăpadă nu mai ieşeau afară, să nu lase urme care să-i dea de gol faţă de urmăritorii care mişunau prin pădurile din munţi în tot timpul anului. Iarna anului 1950/1951 au petrecut-o sub Vârful Ţarcu, aproape de locul de unde izvorăşte Timişul: Işfănuţ, N.Duicu, Baderca, Curescu şi Ciurică. Restul se aflau în alt adăpost, fără să ştie unii de alţii, din motive de siguranţă.
Primăvara şi vara anului 1951 au petrecut-o în uriaşele păduri din Munţii Semenicului. Aveau la dispoziţie muniţie multă, care provenea de la localnicii din jur, bucuroşi să-i ajute pe partizani cu tot ce le stătea în putinţă. La rândul lor, aceştia o aveau din timpul războiului. O altă parte a muniţiei fusese strânsă de colonelul Uţă, care avusese legături solide în rândul armatei şi plănuia o lovitură în forţă asupra nedoritului regim, atunci când împrejurări interne şi externe favorabile s-ar fi ivit. Nu a mai apucat să dea această lovitură, dar restul bandei a folosit mai târziu muniţia strânsă pentru a uşura cât s-a putut viaţa celor năpăstuiţi de comunişti.
Va urma
Ileana Mateescu
Lasă un răspuns