Fragilitate

By | December 23, 2017
Share ITShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Despre căsnicie, despre problemele de cuplu, în general, s-au scris sute de pagini. În societatea contemporană, supertehnologizată, a rezista într-o relaţie, instituţionalizată sau nu, este o formă de eroism sau de nefericire acceptată. Însingurarea, teama de reacţiile celor din jur, de judecata lor, micile comodităţi instalate deja, toate acestea sunt tot atâtea frâne care acţionează insidios în conştiinţa şi în comportamentul fiecăruia dintre noi. Noile terapii de cuplu îşi dovedesc sau nu eficienţa. Ne alienăm adesea în doi. Sau în trei, după caz. Atomizare la nivelul căsniciei, în care interacţiunea zilnică e aproape minimală. Proiectele comune se desfac, la un moment dat, unul aproape imposibil de cuantificat, în proiecte insulare, egocentrice. O ferocitate surdă îşi rânjeşte colţii diformi…
Mihai Radu scrie un roman despre (ne)recunoaştere şi înstrăinare în cuplu. O carte a cărei primă frază este „ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală” şi care trimite astfel la o posibilă aventură extraconjugală pe care naratorul şi sora sa o analizează diferit, dar cu tenacitate, într-un limbaj direct, frust, specific familiei actuale. Accente ironice sau, după caz, sentimental-iritate, îşi trimit firele spre vieţile celor doi fraţi, spre propriile lor relaţii şi căsnicii. Care, nici ele, nu sunt aşezate întotdeauna pe făgaşul normalităţii. Fratele nu-l suportă pe cumnatul său, în timp ce propria căsnicie intră în criză. Fac pe detectivii în ceea ce priveşte presupusa viaţă amoroasă a mamei (prilej pentru a se întoarce în trecut şi a reconstitui relaţia cu aceasta, o femeie contradictorie, care îşi căuta în felul ei fericirea, abandonându-şi responsabilităţile de soţie şi de mamă când i se întâmplă să se îndrăgostească de un alt bărbat).
Robert Nicula, personajul-narator din Extraconjugal, radiografiază totul din jur: familia, relaţia cu Alexandra, soţia sa, aventurile amoroase, responsabilităţile paterne, joburile pasagere, tentaţiile, ipocrizia socială etc. Cu inteligenţă, luciditate şi umor. Conştient, clipă de clipă, că orice relaţie este, în fond, extrem de fragilă, de expusă la fisuri şi în cele din urmă la destrămare. Există în viaţa lui, în copilărie, un moment de cotitură care îi schimbă perspectiva asupra relaţiei de cuplu. Este momentul în care, pentru un timp, mama s-a îndrăgostit de un alt bărbat, şi-a părăsit familia, iar copiii au fost îngrijiţi de bunica din partea tatălui. Atunci se face ţăndări mitul familiei etern-fericite:
„Nu-mi pusesem vreodată problema dacă mama şi tata erau un cuplu. Pentru mine, ei erau aşa de când lumea şi pământul. Se născuseră soţ şi soţie. Poveşti de prin alte familii, cu plecat de acasă, cu rupturi dincolo de care nu mai exista decât tăcerea nu prea auzisem (…) Poveşti cu trădări, cu sex, cu femei înşelate, da, astea se povesteau (…) acum însă, ce se întâmpla între mama şi tata era îngrozitor (…) se stricase ceva în marele mecanism al lumii, iar faptul că nimeni nu reacţiona, nici mama sau tata, era cu atât mai înfricoşător” (pag. 159-160-161).
Odată cu dizolvarea mitului se produce şi reconfigurarea viitoarelor relaţii din viaţa lui Robert. Se căsătoreşte cu Alexandra, deşi mama nu este de acord cu alegerea lui, au un copil, îşi cumpără teren şi ridică o casă pe pământ, o aranjează după gustul soţiei, au un copil, pe Veronica, alintată Ve. Apoi Robert trăieşte o scurtă aventură extraconjugală, se produce undeva un declic, parte din rutină, din plictiseală, din dorinţa de a-şi testa masculinitatea, sau poate doar pentru că se iveşte ocazia. Conform unor reguli de cuplu stabilite de comun acord, îi mărturiseşte soţiei, sperând în iertare şi implicit înţelegere. Regula nu funcţionează aşa cum se aşteptau cei doi soţi. „A şti dinainte” se bate cap în cap cu raţionamentul masculin: „Cum adică înainte să fac ceva să mă anunţi?! Când înainte, când e înainte? Întotdeauna e înainte (…) Să ştie, să ştie… Mi s-a părut un scârbos amestec de ipocrizie şi snobism” (pag. 127) Odată produsă, fisura înaintează, se strâmtează sau se lărgeşte, cu separări şi împăcări succesive; nu iubirea sau dispariţia ei erodează cuplul, ci neîncrederea şi furia. Aici stă forţa romanului, în această analiză a erodării în cuplu, prin trimiteri la trecut sau la problemele celorlalte cupluri din carte. Robert şi Alexandra nu trăiesc ceva inedit, nici măcar nu reacţionează altfel decât te-ai aştepta. Dar în plânsul mut şi disperat al femeii, ca şi în neliniştile şi furiile lui Robert, în consternările lui ghiceşti forţa latentă a unui veritabil spectacol casnic şi erotic. În certurile şi împăcările lor, cuplul adamic ţine încleştat de unitatea dintâi, încercând să oprească separarea definitivă: „Încă adormeam îmbrăţişaţi, goi, şi ea mă trezea spre dimineaţă, şoptindu-mi să trag ceva pe mine, pentru că avea să intre peste noi în curând Ve. Treptat însă a apărut răceala şi am început să ne ferim privirile – iar când ni se întâlneau era mai mult o confruntare pe care nu voiam s-o afişăm, dar despre care doream ca celălalt să ştie. O nefericită luptă de prezenţe şi absenţe în care singurii martori eram noi…” (pag. 135)
Prin alternanţă, prozatorul deschide şi palierul altor relaţii. Între părinţi şi copii, între fraţi, între prieteni, lăsându-ne să intuim că şi acestea stau adesea sub semnul crizei, implicit al destructurării. Cu adevărat luminoase, calde, sunt paginile în care Robert interacţionează cu micuţa Ve, fiica sa; egoismul masculin şi toate celelalte probleme pălesc în faţa deşteptării latente a instinctului patern: „Parcă o descoperisem în sfârşit pe Veronica, parcă aveam o fetiţă. Am fost grozav de bucuros”. (pag. 120)
Observând comportamentul şi reacţiile copilei, tatăl intuieşte că aceasta percepe „stricăciunea absolută pe care o aduce timpul în fiecare clipă”, că ei, copiii, „au un organ cu care percep irecuperabilul, clipa în care lumea moare cu totul şi se naşte cu totul în clipa imediat următoare”. Tatăl îşi face timp nu doar să-şi observe fiica, ci alege să i se dedice cu afecţiune, plimbându-se îndelung pe câmp şi prin pădure, conştienţi amândoi că acest timp împreună este ireversibil în curgerea lui, emblematic pentru relaţia lor.
Căci, da, povestea din Extraconjugal este, fără îndoială, şi despre timp, despre relaţia cu el, despre buna sau proasta lui gestionare. Idila în timp, aventura amoroasă cu altcineva, bătrâneţea părinţilor şi a bunicilor. Sentimentul eroziv al ratării. Terapia prin săpatul grădinii de lângă casa ridicată cu sacrificii: „Cazmaua a fost cel mai bun terapeut câteodată. Fără nicio simbolistică legată de săpat, adâncime, sens, dincolo de scoarţă, coajă şi alte prostii, cred că mă ajuta ritmul, faptul că făceam aceiaşi paşi, că loveam şi că asta se repeta aproape identic. E ca şi cum ai stinge în tine toate luminile, toate vocile, ai da lumea mai încet şi ai auzi doar ce te interesează…” (pag. 128)
În relaţia lor, Robert şi Alexandra vin cu rudimente din relaţiile anterioare, iar aceste „apendice” se inflamează atunci când fac anumite alegeri sau când se trezesc cu garda jos. Ca la un puzzle imperfect, când anumite bucăţi lipsesc sau se ascund pe undeva. Sau pur şi simplu jocul în sine nu-i mai interesează pe ambii parteneri: „…lumea are resturi, lumea are bucăţi de lume care nu se potrivesc niciunde. Lumea e foarte imperfectă, iar bucăţile de lume care plutesc aiurea nu o vor face perfectă, nu-i aparţin. Tot încercăm să completăm puzzle-ul, însă piesele pe care le mai avem de potrivit sunt dintr-un alt puzzle, dacă nu cumva din niciunul anume…” (pag. 178)
Romanul lui Mihai Radu este o carte care merită citită. Pentru temă, pentru construcţie, pentru stil. Pentru firescul ficţiunii. În care pulsează, nici mai mult, nici mai puţin, firescul vieţii noastre. Cu fragilitatea ei, asumată sau nu.

VIORICA STĂVARU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *