„Dumnezeu e un şmecher“ (II)

Share ITShare on Facebook
Facebook

(URMARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

DSC_8448 (Custom)-Dumnezeu ne trimite semnale, dar crede cineva? Şi ce dacă le spunem? Am scris în expoziţie, începe de la negru, din stânga, de la negredo, şi-ajungi la albedo, şi-acolo scrie Una legis amor! Este singura chestie cu care se poate trăi: iubirea. Păi cum să le spui asta severinenilor? Băi, fraţilor, au spus-o mulţi de-a lungul întregii istorii, păi cine te crede? Toţi te cred nebun.
 -De ce aţi ales peretele Castelului lui don Costel şi nu peretele facebook, că e la modă?
-Au pus şi pe facebook prietenii mei imginile, dar acolo, în turn, vine multă lume, vin foarte mulţi oameni, să ştii că acest obiectiv a devenit centrul oraşului, atrage, şi-ţi dau o singură explicaţie: oamenii nu mai au ascensiuni spirituale şi simt nevoia s-o facă la modul acesta, orice fel de urcare într-un turn, sau pe un munte, este o ascensiune spirituală, până la urmă, orice faci în exterior, toate au un efect în sufletul rău, în mintea ta. E un fel de sufletologie. Acolo, în turn, vin foarte mulţi oameni, foarte mulţi străini, plus că e rotund peretele de la castel, şi acolo eu am făcut o mandala, o mandala românească, eu fiind român, după tată, după mumă, am zis că e o mandală românească. Toate chestiile alea de pe pereţi, dacă ai văzut, au lângă ele fotografiile lui Doru Vâlceanu, care sunt făcute în timp ce eu făceam semnalele respective. Doru e martorul, dincolo de martor, e un foarte bun prieten, un foarte apropiat prieten. Toată lumea care intră acolo se uită, semnalele, semnele mele sunt mari, dar de fotografiile lui Doru Vâlceanu s-au apropiat. Toţi au spus, foarte frumoase fotografiile. De la cele mici au plecat semnalele, ca să spun aşa. Din cauza aia am făcut în castel la etajul 1 chestia respectivă pentru că trece multă lume diversă. Dacă unuia singur, unui singur copil i-a rămas undeva un semnal în minte şi-l regăseşte undeva apoi, pe vreun pietroi, pe vreo cetate, pe un mâner de sabie, o să zică: uite, bă, era unul care făcea semne şi semnale de-astea. E perfect.
 -Spiritual, cât de singur e Valentin Vasilescu în biserică?
-În biserică nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu. Nu sunt singur pentru că eu mă duc la preotul meu, duhovnic, la care mă împărtăşesc total, spiritual şi religios, este duhovnicul meu, şi în biserică n-ai cum să fii singur dacă eşti atent la Sfânta Liturghie, pentru că îţi dai seama că acolo nu se repetă, aici este problema. Un mare artist credincios ortodox mi-a spus: bătrâne, liturghia nu se repetă, ea se face de fiecare dată identic, atunci se face, ca şi când nu s-ar mai fi făcut niciodată, ca şi când atunci ar fi frânt Isus Christos pâinea. Ea nu se repetă, nu e o chestie ritualică, repetitivă, de fiecare dată Isus se transformă în pâinea şi vinul respectiv ca şi cum ar fi prima dată, sau ultima. N-ai cum să fii singur în biserică dacă ai un pic de credinţă în tine. Poţi să fii singur în Gara de Nord, în parcul oraşului, la nu ştiu ce cursuri. În biserică nu poţi să fii singur, înseamnă că nu eşti credincios, şi atunci du-te în altă parte.
 -Tristeţea severineanului e un act de cultură?
-Poate fi, dacă-i scrisă, dacă este pictată, dacă e fotografiată, dacă este transfigurată, poate fi un act de cultură. Niciun lucru în sine n-are nici o valoare, decât valoarea pe care i-o dau ceilalţi, dacă ştim să ne împărţim tristeţile, dacă ştim să ne comunicăm stările sufleteşti apropiaţilor, prietenilor. Din cauza asta există cercuri, cluburi. Dar oamenii se duc şi uită, gata, a trceut tristeţea. Nu prea putem înţelege tristeţile altora dacă nu le trăim şi noi, dacă tristeţile omului energic, omului de pe străduţa severineană sunt cam la fel cu ale celorlalţi. Nu contează omul şi tristeţea, contează cine vorbeşte despre ea. Îţi dai seama că, dacă vine Marin Preda şi vorbeşte, despre tristeţe, prin absurd, ar fi extraordinar, sau alt mare romancier, sau un mare pictor, sau un mare fotograf?
 -Mai contează, în condiţiile actuale, cei 7 ani de acasă sau dăm o căutare pe Google?
-Da, ar conta dacă şi ceilalţi i-ar avea. Mai sunt unii care au cei 7 ani de acasă, dar nu mai este educaţie, bătrâne, nu mai este civilizaţie, asta e marea problemă a poporului nostru, lipsa de civilizaţie, lipsa de educaţie, se aruncă în continuare hârtii pe jos, se face mizerie unde nu trebuie să fie mizerie, pe oameni îi doare fix în kur de străzile, de parcurile oraşului, nu-i interesează băncile, au rupt florile de pe lângă castel, le-au rupt cu vaze cu tot, să le ducă la ei în grădină. Nu avem civilizaţie. Noi n-am fost o civilizaţie, n-am făcut un imperiu, n-am făcut instituţii, n-am dat nimic, am dat numai oameni. Moş Costache Brâncuşi, Enescu, un pictor, un inventator, un cercetător… Asta este marea problemă, nu avem civilizaţie. Nu avem instituţii. Una dintre ele este AGORA, cu toate că o avem fizic. Nu s-a reuşit să o facem, pe Crişan, unde este locul ăla cu scena, acolo ar trebui oamenii să vină să dezbată. Societatea civilă, dacă nu există într-o ţară, nu există ţara aia. Poate să fie orice, asta e marea problemă, asta ţine o civilizaţie, o ţară. Instituţiile, iar instituţia de bază este societatea civilă, care ţine, la rândul ei, toate celelalte instituţii. În ce credem? În biserică şi armată. Noi nu credem în justiţie, că nu prea e, e la comandă politică.
 -Nu credem în aproapele nostru…
-… Care ar trebui să fie o instituţie. Iubirea de aproapele nostru, de care ne-a vorbit Isus. Dumnezeu tot timpul are ceva bun de găsit la oameni, tot timpul are un om pe care să-şi sprijine iubirea de oameni.
 -Ce-ar face Valentin Vasilescu dacă mîine, pentru o singură zi, ar fi Dumnezeu?
-Doamne fereşte, nu pot să spun aşa ceva, nu pot să răspund pentru că n-am cum să spun şi n-aş şti. Asta este o nebunie de care vreau să mă despart. Toţi românii ştiu ce-ar face dacă ar fi preşedinţi, primari, dacă ar câştiga la loto…  Dar n-au ştiut să facă nimic. Nu ştiu, n-am cum să ştiu. Un călugăr de la muntele Athos te-ar bate-n cap cu bastonul dacă l-ai întreba aşa ceva.
_DSC8532 (Custom) -Până în 1989 se vorbea de Vasilescu Valentin. După, s-a vorbit de Valentin Vasilescu. E vreo diferenţă?
-Culmea este că pe vremea comuniştilor eu mi-am permis să fiu artist, eram liber, nu aveam nici un fel de treabă, am trăit în Bucureşti 10 ani, nimeni nu m-a întrebat nimic, am buletin de Bucureşti. Să ştii c-au fost foarte slabi comuniştii, n-au fost atenţi. Uniunea Europeană, vreau să spun că ştie lecţii, ăştia au fost pistol cu apă, comuniştii, de-asta au şi ratat. Ceea ce am spus noi c-a fost dictatură e o glumă. Ne scuzăm pentru ratările noastre, pentru nefăcutul nimic, dă neam de căcat. Şi zicem, n-am putut, bă, că eram sub dictatură. Aş!, a spus unu că n-a citit Biblia că era interzisă, dar eu am văzut oameni în biserică, mă duceam la sfânta mănăstire Frăsinei, era biserica plină de bărbaţi şi veneau şi securiştii, bătrâne. Nu a fost comunism la noi. Era legea asta să scrii în acte cu numele, să le fie mai uşor, Andrei Iulică, de exemplu, că nu ştiau care-i numele de familie. Eu, înainte de 89, am fost artist artist, nu m-a întrebat nimeni nimic. Faptul că eu acum mă iscălesc Valentin Vasilescu mă iscălesc pentru că, uite, mi-a plăcut foarte mult un roman, „Craii de Curtea Veche“, şi autorul a fost un tip care şi-a făcut şi blazoane, trăia într-un ev mediu continuu, spiritualizat. Eu aş pune pe castelul meu steaguri, la ferestre aş face vitrouri, că vitralille sunt prea scumpe, aş pune oameni să cânte de jur împrejur, să fie aşa o nebunie, pentru că, de fapt, numai lucrurile astea rămân. Toate celelalte trec. Dacă tu-mi spui cine era cel mai tare din parcare pe vremea în care în fostul Severin exista un mare poet, Eminescu, cine era cel mai tare aici, cu bani mulţi, cu căşi multe, cine-a fost? Trebuie să te gândeşti mult, dar pe vremea aia existau nişte poeţi care au rămas, alţii n-au rămas. Ştii cine-a rămas? Costescu, pentru că a făcut ce-ai zis tu, a avut grijă de aproapele lui.
-Şi-ar face Caragiale sepuku acum?
-Da, toţi, şi Nichita. Nichita îşi dădea foc scriind în centrul Capitalei. Nu se poate să-ţi doreşti, eu am dorit până-n 89 capitalismul dar mi-a fost frică, după aia capitalismul s-a dovedit mai prost decât comunismul, mai rău, nu se poate. Suntem o populaţie îngrozitor de ratată din toate punctele de vedere, şi istoric, şi social şi artistic, oricum am vorbi. La ora actuală ar merita făcută artă pentru comunitate, am redescoperit acest lucru, nu ca pe vremea comuniştilor când te puneau să spui poezii în fabrici. Acum, când fabricile sunt goale, acolo m-aş duce să joc piese de teatru, să fac expoziţii.
-E mai importantă creaţia pe lumea asta decât creaţia de pe lumea cealaltă?
-Pe lumea cealaltă sufletul nu mai creează. Sufletul, dacă nu vine, devine conştiinţă personală şi nu intră, nu reintră în ciclul karmic, el nu poate să creeze, acolo îşi aşteaptă judecata.
-Bun, atunci de ce este cunoscută şi recunoscută valoarea numai după moarte?
-Pentru că este mai uşor să-l vorbeşti de bine pe omul ăla. Un regizor italian a spus aşa: moartea efectuează un montaj automat în viaţa omului. Într-un film se filmează otova, depinde de bani, depinde cum vrei şi ce vrei să filmezi. După care, la masa de montaj, conform scenariului, se face regia de montaj. Fac montajul, şi din cadrele trase se taie ceva. Moartea efectuează un fulgerător, un absolut fulgerător montaj în viaţa unui om şi leagă numai anumite chestii din viaţa lui, nu rămân toate.  Modigliani nu suferea oamenii care aveau barbă, dar a avut un singur prieten cu barbă pe care l-a iubit şi era fascinat de el: Constantin Brâncuşi.
 -De ce n-are viaţa duble?
-Aici e frumuseţea vieţii, dacă ar avea duble ar fi o şmecherie din partea lui Dumnezeu. Aici se vede, însă existenţa lui Dumnezeu. Viaţa e un joc cu o singură intrare şi o singură ieşire, e un joc absolut colosal. Dacă ar avea duble ai mai putea să rejoci, să refaci, de-asta fotbalul este extraordinar, sunt arte care se-ntâmplă-n timp. Viaţa este o poveste care ne-o spune Dumnezeu şi se întâmplă în timp. Dumnezeu nu-şi bate joc de creaţia lui, ar putea să intervină, dar nu face aşa ceva. E mare boier Dumnezeu. Noi de-aia nu creăm, noi suntem second hand, cei din povestea Lui. Noi ne facem că-l copiem pe Dumnezeu când creează. Ştii ce-au scris în 68 pe zidurile universităţii studenţii în Paris: Dumnezeu a murit, semnat Nietzsche. Aspoi au venit unii şi au scris: Nietzsche a murit. Semnat Dumnezeu.
St. JUST

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *