Un coleg de prin presa locală ne-a trimis, – spre delectare, probabil -, un fragment dintr-o carte, la care şi-ar fi adus şi el contribuţia, în mică măsură, chiar dacă asta înseamnă… transcrierea acesteia. Nu l-am întrebat şi nici n-avem de gând dacă, vizavi de personajul principal al cărţii, are vreo simpatie de genul FREE GEORGICĂ CORNU! E treaba fiecăruia ce gusturi sau hachiţe are, noi nu facem altceva decât să-i arătăm că are valoare, prin contribuţia lui, la această operă de artă. Aşa că nu ne rămâne decât să vă prezentăm, în continuare, ÎN EXCLUSIVITATE ŞI-N DIRECT, că-n reluare nu se mai poate, ceea ce am primit:
MC: V-aţi născut în nordul judeţului Mehedinţi?
CORNU: Şti cum e, înainte, femeile, în general, năşteau acasă, cu bătrâne, cu mamele, cu soacrele, şi când au apucat-o durerile naşterii au pus-o în car şi au plecat să se ducă cu mine la Balta, şi acolo era spital şi m-a născut pe luncă, în car.. S-a întors cu mine acasă, nu s-a mai dus la spital.
MC: Şi cine v-a fost moaşă în condiţiile astea?
CORNU: Bătrâna, bunica mea, mama ei, moaşa oficială e sora ei, şti, dar cum era buricul, cred că l-a tăiat moaşa, de a avut grijă de mine, maicăsa, nu mai ştiu.
MC: Vroiam să ajung la faptul că sunteţi extrem de legat de locurile acelea şi aproape nu trece luna din existenţa dvs în care să nu treceţi pe acolo.
CORNU: Nu chiar, acum n-am mai avut timp, dar vorbesc cu ei în fiecare zi, vorbesc şi lucrează ăştia la casă acolo, nu m-am dus să văd că am zis că mă duc joi, că acum n-am mai trecut, eram grăbit. De când eram mic, am avut 2 case, era casa bătrânească şi una care era în lucru şi era neterminată. Mi-aduc aminte când eram în casa veche, se gătea la vatră, cu mâncare în oală de pământ, cu masa rotundă, cu scaune făcute, nu realizam noi atunci, dacă aveai să te îmbraci, să mănânci, aveai vite, erai bine văzut, dacă aveai pământ.
MC: Astea nu v-au lipsit: vite şi pământ?
CORNU: Nu, din punctul ăsta de vedere, nu. Am fost din cei bine, nu eram cei mai, dar printre ăia care aveau. Aveam boi, că acolo asta era, să ai pământ, boi, plug, car, vacă, oi, asta era practic averea şi pomi, făceau ţuică, deci, bunicu punea în fiecare primăvară foarte mulţi pomi, avea grijă de ei, îi tăia. Cel mai rău era vara, când mă lua obligatoriu, trebuia să mergem cu carul şi căram toată vara. Aveam bolţi, aveam multe locaţii în care avea pomi, şi pe soare şi pe căldură e greu să tot aduni, şi nu le scutura, le lăsa după cum picau ele şi trebuia tot la 2 zile să te duci la prune, ca să fie coapte, pentru că altfel, dacă le scuturi, sunt şi crude, nu-s coapte.
MC: Părinţii, amândoi, se ocupă cu pământul, cu gospodăria?
CORNU: Nu. Taică-meu a fost o perioadă vânzător la un comun acolo, şi nu ştiu cum l-au păcălit, şi până la urmă i-au pus o lipsă în cârcă şi a făcut ceva ani de puşcărie, nu ştiu câţi. N-am prins perioada aia, când eram mic, n-au fost lângă mine şi mama tot îmi zicea: „Vezi că vine tactu.” Nu-i ziceam tata. După aia am zis, până aproape de liceu, cred că îi ziceam tot tactu.
MC: Sunteţi cel mai mare copil al familiei.
CORNU: Da.
MC: Sora Margareta şi…
CORNU: Cred că a născut-o tot acasă, când eu aveam 2 ani şi aşa zicea maicămea, zice că eu am supt până la 2 ani. Şi când a făcut-o pe Margareta n-a mai dat pe la, am fugit.
MC: V-a deranjat că nu mai eraţi în centrul atenţiei în familie?
CORNU: Nu, nu m-a deranjat niciodată. Ne mai băteam, cum sunt copiii, dar ne înţelegeam bine, munca era împărţită, cu vitele, toate muncile câmpului, adunat de fân, de prune, de sapă, iarna de adus lemne din pădure ş.a.m.d. era tot anu de lucru.
MC: Învăţaţi bine, şi cu toate astea, nu vă scuteau de muncile gospodăriei.
CORNU: Da, învăţam bine, şcoala era la 400 de metri de casă, învăţătorul era vecin cu mine, pentru la sport îmi dădea 10 că mă vedea toată ziua cu sania, iarna. Dar în rest luam bătaie la şcoală pentru că am fost neastâmpărat. Am făcut prostioare destul de multe, ca la ţară.
MC: Şcoala primară aţi făcut-o la Gornoviţa.
CORNU: Da.
MC: Şi mai departe?
CORNU: Am făcut la Prejna, până 1-4 am făcul la Gornoviţa şi 5-8 la Prejna. Acolo era şcoală mare, 800 de copii, era imensă, făcută de Ceauşescu unde erau 3 sate care veneau: Prejna, Gornoviţa, Costeşti.
MC: În momentul de faţă, cele 3 sate cred că nu mai însumează în total 800 de suflete.
CORNU: Nu, acum în Gornoviţa nu este şcoală, în Prejna nu e, în Costeşti nu e. Copiii se duc la Balta. În Gornoviţa, singurele evenimente deosebite care au loc în sat sunt înmormântările. Nu-s botezuri sau nunţi, e pe ducă, cum mor bătrânii,casele aproape rămân părăsite. Sunt mulţi tineri care nu o duc bine la oraş, dar care pur şi simplu nu le place la ţară, au crescut sub ideile alea dinainte, pe timpul comunismului, când toată lumea la oraş, se punea foarte mare accent pe oraş, însă, adevărul este că se mai discuta şi despre viaţa de la sat. Îmi dau seama că dezvoltarea armonioasă despre care se vorbea, era doar o poveste, nu s-a întâmplat nimic. În fiecare judeţ erau 1-2 localităţi care erau date exemplu, în rest, erau lăsate în paragină, şi toţi erau judecaţi după cele 2 exemple.
MC: Ca să facem un scurt intermezzo. S-a tot vorbit despre programe de astea de încurajare a tinerilor care să meargă la ţară. Credeţi că prezintă vreunul vreo urmă de viabilitate?
CORNU: Din punct de vedere, ar prezenta. Nu poţi, dacă nu produci nimic, ce să facă un tânăr la oraş, care e şomer. Fondurile astea sunt foarte greu de accesat, îţi trebuie bani de garantii.. Am depus un proiect de 4 milioane de euro şi mai depun unul de 6 milioane de euro şi îmi fac o fabrică de ulei, lângă Timişoara, cu depozitare ulei alimentar şi ulei viză, 25000 de tone pe an. Dacă depun proiectele, eu am scrisorile de garanţie, în mod normal, în august aş putea să încep lucrul. În ţara românească, în momentul de faţă nu se produce nimic. Mă uit aici, erau lângă Severin, înspre Halânga, plantaţii de caişi, extraordinare, mergeam mereu pe la Bâlvăneşti, erau pomi fructiferi, meri, pruni, peri, tot felul. După aia, numai pe un judeţ, pe la Tâmna, pe la Balota. Era şi agricultură şi cartofi, porumbi, de toate. Acum nu mai este nimic. Câmpuri, nici măcar pălune nu este, sunt mărăcini, plante şi arbuşti care au căzut la întâmplare. Nici vânatul nu stă în ele. Da, este un mare dezastru. Fondurile europene sunt o oportunitate, numai că sunt foarte greu de accesat şi românii nu au cultura asta. Şi aici, trebuie să ai pregătire, nu numai aşa, ca să iei bani. În primul rând, că nu poţi să iei numai aşa.
MC: Trebuie construite proiecte viabile.
CORNU: Eu am până acum, de exemplu, dacă le iau pe ăştia 10 milioane de euro, aproape 20 milioane de euro, până acum care sunt în derulare. Şi mai depun acum destul de multe.
MC: Care este prima întâmplare plăcută dar care oricum v-a rămas în memorie din vremea în care eraţi copil?
CORNU: Am multe întâmplări…eram tot timpul neastâmpărat.
MC: Şi care e prima pedeapsă care vi-o aduceţi aminte, care aţi primit-o?
CORNU: Pedeapsă… de exemplu, iarna mergea la şcoală fie taicămiu fie bunicul…făceau pârtie cu lopata şi pârtia era mai mare decât mine. Nu ştiu, prin clasa a-2-a, a-3-a luam sania şi acolo în spatele şcolii, umblam cu sania, un copil mic mi-a pus o altă sanie în faţă, mi-a intrat piciorul stâng sub sania şi mi l-a rupt şi vreo 6 săptămâni maicămea mă ducea în spinare la şcoală să fac lecţii, mă rog, câteodată mai venea şi învăţătorul la mine, mă lua în spate de acasă şi mă ducea la şcoală. Şi venea şi mă lua după aia.
MC: Prima fată?
CORNU: Nu eram după fete, n-am avut-o cu fetele..la ţară erau principii de astea, altele, băieţii cu băieţii, fetele cu fetele că de aia.. şti cum e.. era o vorbă- fetele ajungeau cât stăteau la ţară, erau ţinute din scurt, nu se întâlneau cu băieţi, nu se sărutau, şi când ajungeau în oraş, erau mari curve. Asta era viaţa. Mă provocau ai mari, în general, făceam, aveam oi, capre şi mergeam tot timpul…îmi plăcea să merg..ne duceam şi ne întâlneam la pădure, şi făceam tot felul de prostii. Erau unii mai mari şi le plăcea să bea şi mă învăţau să fur ţuică de acasă şi să ne ducem să facem…făceam cartofi copţi sau eu ştiu…frigeam câte o găină ..beam…ne îmbătam…după aia…când mă afla maicămea luam câte o bătaie de…Maică-mea era tânără atunci, mă alerga câte 5-6 kilometri până acasă, să mă prindă să mă bată. Şi când nu mai puteam să alerg, mă făceam că mă împiedic şi începeam să zbier şi tot satul mă auzea zbierând şi a 2-a zi mă întrebau:”Bă, ce ai păţit? Iar ai luat-o?”
MC: Care erau jocurile preferate ale copilăriei în afară de tovărăşiile astea?
CORNU: În primul rând, atunci erau jocuri pe bani, furam ouă de acasă şi mă duceam, le vindeam la cooperativă şi luam bani…erau alea cu 65 de bani-ouăle mari si cu 55 de bani-ouăle mici. Şi jucam rişcă, americuţă, purceaua, ţurcă, cred că astea erau…fotbal. Fotbalul mai mare, pentru că am reuşit atunci să iau un teren de la un privat…statul nu ştiu cum l-a luat…a fost o judecată mai lungă şi era un teren pe care au făcut teren de fotbal…ne-am jucat acolo, după revoluţie l-au dat înapoi…jucam fotbal în sat, mergeam şi pe la Balta…îmi plăcea viaţa artistică…în fiecare an de sărbători, în vacanţă ţineam serbări cu copiii, mergeam în sat, după aia mergeam la Izverna, Prejna, Costeşti, Malarişca…ne mai întâlneam…băieţi cu fete…ne jucam volei.
MC: Competiţii de astea culturale între comune, între localităţi?
CORNU: Atunci nu erau…după aia când eu am mers la facultate apăruse cântarea României şi atunci erau formaţiuni de dansatori, de fluieraşi, ştiau să cânte la fluier şi au făcut parte din echipa de fluieraşi ai comunei Balta şi apare şi pe la TVR filmat la un moment dat pe la Ponoare.. pe la nişte stânci…au dat spectacol…şi îi obliga primarul să meargă…au fost şi în Bucureşti.
MC: Şviniţa era comună?
CORNU: Balta…tot de Balta ţinea.
