Armaghedonul de fiecare zi

Share ITShare on Facebook
Facebook

Scriitoarea Marta Petreu este, fără îndoială, curajoasă. Să câştigi un prestigios premiu literar cu un roman cronică de familie, gen socotit fie vetust, fie epuizat (dacă nu cumva ambele), este o dovadă că literatura de calitate are nebănuite reurse. Implicit o dovadă a talentului celei care scrie, chemată imperios de un proiect care o confiscă dincolo de orice calcul de marketing şi de impact cultural, dincolo de tot ceea ce s-ar putea întâmpla ulterior cu produsul finit al acestui colosal efort artistic.
Romanul recent premiat de USR (Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011) a fost scris în câteva luni, potrivit mărturisirilor autoarei. Un travaliu scurt, dar intens, febril. Rezultatul? O carte puternică, răvăşitoare, cum de multă vreme nu mi-a fost dat să citesc. O carte care mi-a reconfirmat credinţa că scriitorii transilvăneni îşi trag forţa şi capacitatea seductivă dintr-o zonă vitregită de o istorie tulbure, dar bogată în dimensiunea ei culturală. Acasă, pe Câmpia Armaghedonului este singurul roman al Martei Petreu, cunoscută şi multipremiată până acum pentru cărţile de versuri şi de eseuri, precum şi pentru studiile de filosofie românească, întrucât, prin formaţie, este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Până la această carte, părea că poezia şi eseistica o definesc, o reprezintă în literatură. Ele au pregătit, în timp, embrionul acestei cronici de familie căreia îi reuşeşte performanţa de a depăşi nivelul autofictiv. Neîndoios, cartea se nutreşte din biografia aspră a Martei Petreu, din Armaghedonul trăit zilnic în interiorul şi în afara propriei deveniri, într-un exerciţiu retrospectiv şi introspectiv dureros. Rădăcinile şi secretele unei familii sunt, de regulă, tăinuite cu străşnicie, inclusiv de către descendenţii de a nu ştiu câta spiţă. Conştientă de impactul cărţii asupra membrilor în viaţă ai familiei, precum şi de componenta fictivă inerentă oricărui produs literar, scriitoarea aşază, la începutul volumului, următorul avertisment: „Personajele reale ale acestei cărţi sînt preaplecat rugate să mă ierte că, prin cele câteva expresii celebre pe care li le-am pus în gură, le-am făcut de nerecunoscut“.
Şi totuşi, totuşi, ce poate aduce nou în literatură o astfel de carte, când istoria noastră literară abundă în cronici de familie şi în personaje memorabile? În femei puternice, cu o voinţă de fier şi cu un magnetism pe măsură? Căci şi cartea Martei Petreu trăieşte tot printr-un personaj feminin care-i ţine laolaltă toate segmentele narativ-confesive: Mamica, Maria; Mica, o ţărancă dintr-un sat din Câmpia Transilvaniei, femeie frumoasă, aprigă, fără noroc în dragoste, care-şi răzbună prin descendenţii direcţi, în mod repetat, toată durerea unor alegeri de viaţă greşite, ghinioniste.
Pentru obiectivitate, cronicile de familie sunt scrise, în mod tradiţional, la persoana a III-a; autoarea clujeană preferă persoana I, confesiunea aparţinându-i Tabitei, fiica mezină a Mariei. Paginile se deschid cu reuniunea familiei la moartea Mamei, procedeu utilizat de mulţi scriitori, de aici încolo romanul trăind din flash-uri care nu respectă o cronologie strictă: copilăria fericită, luminoasă, a Mariei, dragostea ei (interzisă de familie) pentru Niculae Chirica, trădarea, măritişul cu Agustin Vălean, naşterea copiilor. Pe toate le reconstituie Tabita, fiica de sacrificiu, dezvăluindu-se astfel, treptat, resorturile unui sat iniţial autarhic, ulterior deschis la schimbările aduse de istorie. Maria Vălean, fiinţă abisal proteică, stă în centrul fiecărei pagini: aci copilă cu ochi lucioşi, convinsă că este predestinată fericirii, dincolo femeie frumoasă, dar aspră, înrăită înainte de vreme, dar mai presus de toate mamă, o mamă fără precedent în literatura română. Căci Maria Vălean este un personaj care scapă din tipare. Nu e nici Fecioara cu pruncul, dar nici maştera din mitologia autohtonă. O admiri şi o deteşti în egală măsură. Căci dincolo de drama neîmplinirii erotice, dincolo de criza incomunicării între soţi, dincolo de evidente intoleranţe de ordin religios (aproape tot satul, inclusiv soţul Agustin sunt iehovişti convinşi că Armaghedonul e aproape), femeia-mamă este datoare să-şi domine şi să-şi gestioneze nefericirea şi egoismul, dedicându-se progeniturilor. Maria nu-i cruţă de nimic: reproşuri, blesteme îngrozitoare, indiferenţă faţă de necazurile şi poverile lor, toate sunt strigate repetat, deşi moartea „în sânge“ a celor dragi e un avertisment armaghedonic în sine. Bătrâneţea o înrăieşte şi mai mult, făcându-i pe Ana, Tinu şi Tabita să se îndoiască de iubirea, fie ea şi trunchiată, a mamei pentru ei. Căci fiecare, în ciuda unui destin nedrept amputat de această mamă castratoare, fiecare dintre ei face eforturi supraomeneşti s-o ajute, s-o înţeleagă, s-o iubească. Mai ales să o iubească. Mai presus de înţelegere, mai presus de blesteme, dintr-o neostoită, admirabilă foame de a iubi. Şi Maria este astfel salvată prin iubirea copiilor ei, cei care, în aşteptarea Armaghedonului iehovist proorocit de tată, realizează că l-au trăit zilnic, de la naştere, în propria familie…
Pare o carte întunecată, înfricoşătoare. Şi nu e, deşi are toate premisele să fie. Se citeşte cu bucuria adâncă şi cu oboseala plăcută, indicibilă, pe care ţi-o lasă cărţile bune. Cele care rămân. Bine primită de critici, premiată, îşi aşteaptă cititorii. Care vor avea surpriza să descopere că nu mizele mari, subiectele spectaculoase sau intrigile deliberat încâlcite fac o carte să reziste. Dacă poţi exorciza cele trăite, dacă te poţi salva printr-un transfer ficţional, dacă poţi găsi un sens celor ce scapă înţelegerii comune, rezultatul se poate concretiza într-o astfel de carte. Pe care, mărturisesc, mi-ar fi plăcut s-o scriu eu însămi. Pe care vă rog să o împrumutaţi de la cineva, să o cumpăraţi, să o citiţi!
VIORICA STĂVARU

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *