Acum un an, prin octombrie-noiembrie, scriam cu entuziasm despre o lansare de carte semnată de Mihai Buracu, profesor şi scriitor, fost senator în anii 90, dar mai cu seamă fost deţinut politic pe vremea comuniştilor. O carte mărturie despre cutremurătorul exerciţiu de exterminare numit „Fenomenul Piteşti“. Evenimentul editorial m-a impresionat din multe puncte de vedere, dar ceea ce mi-am dorit în mod special a fost s-o cunosc îndeaproape pe Mihaela Ciobotea (născută Buracu), fiica autorului cărţii lansate.
Întâmplarea a făcut ca articolul meu să fie citit on-line de doamna Ciobotea, care mi-a mulţumit telefonic, exprimându-şi totodată dorinţa de a ne întâlni la o cafea, când urma să vină prin Severin (am aflat ulterior că soţii Ciobotea vin şi de două-trei ori pe lună, din Bucureşti, pentru a întreţine casa părintească de aici).
Întâlnirea noastră s-a petrecut abia astă vară, cam pe la sfârşitul lui iunie. Căutând casa Buracu, mă gândeam la singura mea legătură „pe viu“ cu proprietarul ei de drept, profesorul Mihai Buracu. Eram la Teatru, în Sala Oglinzilor, tot la un eveniment dedicat supravieţuitorilor închisorilor comuniste. Vorbea moale, dar în acelaşi timp cu fermitate, cumva îmblânzit de timp, de apropierea insidioasă a morţii. Privea larg, cald, în jur. Se îmbrăca elegant şi îşi purta trupul drept, în ciuda vârstei înaintate…
În cele din urmă, am găsit casa. Un bărbat trebăluia în grădina din faţă. Făcuse un foc în care ardeau tot felul de resturi. L-am privit în linişte câteva minute. Mi-a făcut loc să intru, iar Mihaela Buracu m-a întâmpinat surâzătoare. Brusc, mi-a plăcut mai mult decât în toamna trecută. Volubilă, cu aceeaşi privire directă ca a tatălui ei, se mişca printre mobile şi obiecte fără ostentaţia celei care, totuşi, a moştenit un veritabil muzeu etnografic. Casa Buracu este, fără îndoială, un astfel de loc, Scoarţe, blidare, vase de ceramică, linguri de lemn cu ornamentaţii migăloase, pristolnice, toate descoperite de profesorul Buracu prin satele româneşti, restaurate cu grijă şi pasiune. Mobilier ţărănesc. O robusteţe a lumii rurale pe care noi, cei de azi, n-am cunoscut-o altfel decât pe cale livrescă. Sau, cei mai norocoşi, în copilărie.
Mihaela Buracu vorbeşte cu simplitate despre părinţii săi. Glasul nu-i mai e înecat de lacrimi, ca în toamnă, păstrând însă o duioşie catifelată de amintiri recente. Un ceai verde oriental şi o îngheţată ne apropie încet-încet. Răsfoiesc albumul de fotografii, dar mai ales paginile care conservă bucăţele infime de hârtie deja îngălbenită din ceea ce au fost însemnările deţinutului Mihai Buracu. Un scris intenţionat mărunt, înghesuit, ca să încapă cât mai multe cuvinte pe hârtiile acelea obţinute cine ştie cu ce preţ. Spaţiul cărţilor poştale trimise familiei este valorificat până la ultima fărâmă de carton alb. Textele miniaturale din acest album al durerii şi al rezistenţei sunt de natură diaristică, amestecând însemnări cu frânturi de poezie. Psalmi, cele mai multe dintre ele. Par scrise cu creion chimic. Scrisul funcţiona probabil ca terapie, abia ulterior devenind un instrument al metamorfozării urâtului în estetic. O mărturie vie a celor îndurate, transfigurată cu mijloacele artei pentru a-şi croi astfel drumul spre ceilalţi şi spre sinele eliberat al celui întemniţat pe nedrept.
În Casa Buracu nu răzbate zgomotul lumii de afară. Eu însămi, pentru mai bine de două ore, am ieşit din timp. Fiica îmi alege cărţi din biblioteca tatălui: pentru mine şi pentru biblioteca şcolară a Colegiului Naţional Pedagogic. Ne scrie dedicaţii. Îmi povesteşte despre ambii părinţi, dar mai ales despre Marga, mama ei. O plac şi mai mult atunci când îmi confirmă intuiţia că Mihai Buracu a rezistat şi (sau „mai ales“) pentru că acasă l-a aşteptat o femeie puternică, o femeie îndrăgostită. Mi-o imaginasem angelică, idealistă. Dar vremurile ororii nu aveau nevoie de angelism. Trebuia să devină o femeie cu simţ practic, o soţie capabilă să trieze lucruri şi mâncare pentru puţinele pachete pe care le îngăduiau cenzorii închisorii. Haine rezistente, mâncare deshidratată, gata feliată, căci deţinuţii nu erau lăsaţi să aibă cuţite. Dulciuri simple: zahăr cubic, fursecuri, pişcoturi. Fată de proletar, Marga Buracu ar fi putut avea destinul fericit al unui copil cu „origine sănătoasă“. A ales să rămână alături de un proscris. Deşi Mihaela Buracu a cochetat cu ideea înscrierii la Drept, a ştiut că dosarul tatălui nu-i permitea acest „lux“. Îşi aduce şi acum aminte. vorbele lui amare şi severe: „Să nu faci nici cea mai mică prostie, auzi? Ţie nu ţi se va ierta tocmai pentru că eşti fiica mea!“ A fost greu, pentru o tânără, să accepte un astfel de adevăr, crud, nedrept. Dar a înţeles şi a putut să-şi afle calea. E tristă, acum, când vede cum se degradează viaţa oamenilor din oraşul visat şi construit de generaţia bunicului şi a părinţilor ei. E mâhnită şi revoltată de indiferenţa şi de micimea politicienilor români. De lipsa lor de viziune. Mihaela Buracu e, neîndoios, descendenta unui neam de ctitori. A moştenit nu doar o casă şi un nume, ci şi ambiţia, inteligenţa şi entuziasmul acestui neam. Ar vrea să facă multe, mai ales pentru oraşul acesta. Până atunci, se mulţumeşte să cureţe, să îngrijească uimitoarea Casă Buracu. Din care am ieşit ca dintr-un spaţiu suspendat în timp…
VIORICA STĂVARU
Lasă un răspuns